Rasul tau cinic. Sadismul tau fiintial. Superioritatea otravei tale. Am cautat in jur un alt reper, un alt catalizator. Iluzia mea isi cerea drepturile, doza de singuratate. De ce eu trebuie sa-ti alimentez fiinta otravitoare? M-am revoltat. Am urlat si te-am acuzat. Ma simteam condamnata sa-ti suport nazurile la infinit indiferent de orientarea mea fireasca si umana . Am dat din picioare si m-am luptat cu tine ca un copil. Jocul meu alintat si plin de nazuri, te bucura. Atata timp cat ma guduram alintata si inversunata in jurul aurei tale gri, te inaltai ca un foc alimentat cu gaz.
Cat de excitanta e dependenta pentru tine! Cat de plin de posibilitati e acel refuz infundat pe care-l adopt atunci cand vreau sa te amenint cu disparitia mea.
De data asta insa, am deschis pumnul strans isteric si haotic. Si palma mea, eliberata si deschisa iti deseneaza in fata in linii fine o ignoranta adanca si grea. Si plang cu lacrimi mari si vesele…
Esti slab, abandonat si deziluzionat. Asa cum eram eu. Parola vietii mele nu mai e “iluzie”.
Cine-ar fi crezut ca-ti voi stinge focul in lacrimile mele?
