Primul …

Posted: Martie 29, 2010 in Lola's heart
Etichete:, , , , ,

Prima oara cand am simtit acea durere la limita fizicului cu psihicul aveam 18 ani. A durat exact o ora. O durere acuta, intensa, voluptoasa, carnala. Cateva lacrimi navalisera pe obrazul meu, si apoi acea durere in centrul pieptului, sufocanta, apasatoare si grea. Oare o sa treaca vreodata? A fost prima intrebare. Caci sentimentul parea infinit si gata sa se descalte in sufletul meu pentru o vesnicie. A fost prima oara cand am plans pentru un baiat. Cliseu sentimental, imbratisat la 18 ani, intr-o camera straina mie.

Nici nu mai stiu exact care erau datele suferintei. Era un sentiment atat de nou pentru mine incat l-am savurat dirt-o inghititura, ca un shot de bautura alcoolica cu multe grade. Procesul e simplu: torni licoarea tare pe gat, te strambi, trantesti paharul de masa. Exact asa a fost prima mea suferinta sentimentala. Ohh, si cat am mai savurat acel pahar minuscul de amaraciune! Intr-un fel bizar, o durere de genul asta, la o anumita varsta, intr-un anumit context, pentru o anumita persoana, te bucura. Repet, intr-un mod extrem de bizar. Te face sa te simti…viu, te face sa te simti virtuos. E un fel de masochism spiritual, te doare dar iti face placere.

Dupa acel moment n-am mai plans. Nu a mai fost nevoie. Nimic din contextul si circumstantele ce mi-au rasarit in cale nu m-au mai adus aproape de intrebarea “Oare va trece vreodata?” si parfumul emanat de disperarea acestei intrebari. Pur si simplu, am evitat din inertie si imaturitate, orice urma de profunzime spirituala si sentimentala. Am dedicat foarte mult timp acel an din viata mea, ulterior shotului de durere, unei anumite parti din mine, care s-a stins odata cu trecerea mea la un alt nivel. Nu era timpul, nu erau momentele unei pofunzimi. O parte din mine s-a nascut si a murit in acelasi an, bucurandu-se de toate drepturile.

Nu are rost sa discut despre acea perioada. In majoritatea cazurilor in care acesta s-ar putea ivi in discutie, nu reprezinta decat un reper istoric al persoanei mele sau preludiu al prezentului. Si la figurat si la propriu. Poate vreodata, detasata, linistita, cu acea strangere de inima prevestitoare de arta, si nostalgica fiind, pe la jumatatea vietii, voi povesti. Atunci cand, ma voi simti destul de curajoasa sa ma expun cu toate partile care s-au nascut si au murit in mine. Pentru ca atunci voi fi suficient de intelegatoare cu mine, si cu tot ceea ce am reprezentat vreodata, ma voi privi cu blandete si melancolie, pentru ca stiu ca, asa ca atunci nu voi mai putea fi nicioadata, pentru ca exista un timp pentru toate.

De aceea, fara noima si sens vi se vor parea referirile mele istorice. Asa cum acum, cand citesc ce “nascocea literar” protagonista acelor vremuri, am impresia ca citesc o straina, pe care o inteleg vag pe alocuri, si care reuseste sa ma surprinda la sfarsit de fraze. Sentimentul e unic si revelator. Ai o emotie in stomac cand iti plimbi privirile pe insemnari vechi. De multe ori te intrebi care este continuarea, care e finalul povestii. Si abia dupa ce aflii toata istoria, incepi sa-ti amintesti …

Au trecut 7 ani de la prima mea lacrima sentimentala.

(Si post-ul acesta e doar prologul la ceea ce va urma …)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s