Posts Tagged ‘eu’

Sub piele…

Posted: Iulie 5, 2011 in Lola's heart, Uncategorized
Etichete:, , , ,

Sub capacul lumii exista materie…si materia sunt eu, esti tu…suntem noi.

Nu departe de viata, ne-am nascut noi, fetusi atasati de lumina si de energie. Am crescut: eu din energie, tu din informatie. Iubesc excursiile atemporale in gradina vietii, acolo unde dansam sub ploaie de stele, acolo unde ne adancim si ne ridicam, plutim si ne ingropam in fantezia de a trai. Ma intreb ce viata ne-a adus impreuna, ce zmeu fabulos esti, ce raset de zana te-a facut sa apari in calea mea, in scoica din care-mi strang entuziasta valoarea…

M-am nascut neagra pentru tine, cel care nu cunoaste abandonul, cel care iubeste adancimile, cel curajos si vrednic de a ma purta in palma. Nu mi-a fost teama ca nu ma vei recunoaste…iubesti negrul.

Sunt perla ta neagra.

 

Anunțuri

Ea:”Mai stii, iubitul meu? Cand cautam colturi obscure de strazi flamanzi de intimitate si senzualitate?”

El:”Maine ma duc sa platesc factura la gaz si sa fac cumparaturile. Ai nevoie de ceva?”

 

Nu sunt o femeie care se lasa usor. I-au trebuit aproape sase luni sa ma convinga sa ies cu el la o cafea. Cand, intr-un final, ne-am intalnit, mirosea a curat si a mosc, era proaspat ras si avea cel mai frumos zambet din lume. Se balbaia si ma lasa fara nicio interventie sa-i spun vrute si nevrute. Imi respira povestirile, jocul seductiei pe care-l faceam molipsita de paharul de vin, zambetul, gesturile…toata fiinta. In momentul acela am gandit ca un barbat care sa stie sa asculte si sa para cel putin implicat si interesat era exact ce-mi lipseste. Multi se grabeau cu complimente ieftine si revandute, imi beau corpul ca pe un shot puternic, fara a-l savura, il aruncau pe gat si apoi se stergeau la gura. Dispaream din viata lor mai repede ca o stea cazatoare. Un vin bun nu poate deveni niciodata tequila.

El e altfel, el ma asculta, ma vede, il intereseaza ce e mai departe de mutricica simpatica si de picioarele lungi. Ii pot spune orice si nu se grabeste sa ma faca sa tac cu un sarut. Nu imi spune ca sunt frumoasa decat ca o revelatie, intr-un moment toatal neadecvat, cand sunt nervoasa sau linistita, prea linistita si cuminte, sau visatoare si autista, sau caciula imi sta aiurea. Niciodata cand ma aranjez sau imi pun rochia cea mai sexy si tocurile cele mai inalte. Atunci se preface ca nu ma vede, ma chinuie cu ironii fine si ma ciupeste de fund ca un golan . Se amuza de nervii mei simpatici si de oftica mea.

„Esti un copil” imi spune. Dar ma trateaza cu aceeasi forta cu care tratezi o femeie-partener: cinstit si sincer. Il surprind privindu-ma adancit in sufletul meu si in oasele mele, ca umezeala rece a unei zi de toamna. Avem o lume a noastra, complet diferita si magica, in care orice e posibil. Si asezati aproape de stele visam ca doi copii asezati in jurul bradului de Craciun. Cand revenim cu picioarele pe pamant, radem jenati de inocenta noastra. Ma gadila cand vorbesc la telefon sau cand scriu, alintat si insingurat de clipa mea personala. Imi marturiseste mereu ca sunt misterul vietii lui si ma cerceteaza cu o curiozitate flamada de a descoperi inca ceva nou.

In momentul in care m-a cerut de sotie, atat de spontan si de personal, am zis Da fara ezitare. Zilele pana la nunta sunt  doar calatorii in al 9-lea cer. Ma intereseaza atat de putin plictistoarele si cliseisticile pregatiri de nunta, incat intr-o lume inventata de mine, rochia mea de mireasa ar fi  o superba rochie neagra, crapata pe picior, verighetele nu ar exista, iar nasii ar fi  doua persoane necunoscute, spontane si nebune ca noi doi. Il vreau doar pe el. Doar cu el exist. Doar el ma completeaza. El este intr-adevar scopul vietii mele.

Nunta a venit alba si pompoasa, cu prea multi invitati pentru doar doua persoane, care ne-a lasat cu o oboseala atat de ranchiuroasa incat am adormit in momentul in care rochia alba a cazut grea pe podeaua camerei nuptiale. Dupa saptamana de miere, viata s-a rasfirat lenesa si previzibila peste sufletele noastre: negocierea platii facturilor, a cumparaturilor, a vizitelor familiale, a curateniei casnice. Suntem totusi fericiti si linistiti.

O simpla dimineata in care-mi trageam lenesa si adormita dresurile negre pe picior si murmuram o melodie ramasa-n minte de la o petrecere recenta. El isi punea cravata uitandu-se absent in oglinda de la baie.  Mi-am incaltat pantofii negrii cu tocuri inalte cu miscari fine si lente, stiind in sinea mea ca el ma priveste ca un voyeurist pervers dupa usa de la baie, asa cum obisnuia sa faca mai demult. Am intors capul si l-am vazut butonand incruntat telefonul. Rusinata de show-ul meu erotic mi-am pus repede haina pe mine, gandindu-ma vinovata ca acum sunt casatorita. Poate gesturile acestea nu mai sunt atat de apreciate si poate ca el…poate ca el totusi are alte probleme sacaitoare. A plecat de langa mine pupandu-ma amical pe obraz. L-am oprit si am incercat sa-l sarut. Mirosea a curat si a mosc. El mi-a spus ca se grabeste si ca este stresat. Ce legatura au acestea cu saruturile mele, pe care le savura mai demult indelung, rabdator si senzual, ca si cum acest lucru ar fi fost cel mai important din lume?

Mi-am aranjat parul si m-am imbracat in cea mai sexy lenjerie. Apoi m-am cuibarit lanaga el in pat, pisicoasa si dulce. El butona telecomanda si casca indelung. Nici nu ma privea. M-a pupat amical pe obraz si s-a culcat rece si absent langa trupul meu fierbinte si abandonat. Oare are pe altcineva? Oare nu ma mai iubeste? Oare ce o sa fac fara iubirea lui? Fara iubirea lui o sa mor. Am plans tacut si mocnit, gandindu-ma la toate atrocitatile relationale. Poate sunt grasa, poate ca am imbatranit, poate ca nu mai e atras de mine. Poate ca nu trebuia sa spun gluma aceea la intalnirea din oras cu prietenii.

Sunt distrusa. Sunt ca o umbra ce-i urmareste gesturile apatice. Fiecare gest absent imi provoaca in suflet furtuni. Am inceput sa plang din orice. Plang cand vine acasa, plang cand pleaca. Il provoc la discutii obositoare si lungi. El ofteaza si ma ocoleste. E transformat si nu stiu de ce. Am inceput sa caut semne de infidelitate. Fiecare miros suspect de pe hainele lui imi provoaca depresii. Fiecare ora prelungita la birou e tratata cu antidepresive. Nici nu mai am puterea sa ma cert pentru cuvintele lui total lipsite de romantism si profunzime. Ii arat filme care trateaza subiectiv si anost scene de viata casnica: casnicie (fara sex), amante, lipsa de comunicare, divorturi. Poate asa intelege prin ce trec. Am inceput sa le urasc pe toate colegele lui de birou. Imi imaginez scene in care el le iubeste si le complimenteaza, in care fac sex nebun pe masa de la birou.

Simt ca imi pierd mintile. Cuvintele lui par mincini. Il urmaresc cu masina seara avida de un raspuns dramatic. La sfarsitul urmaririi, sunt sigura ca a fost doar norocul lui de a nu fi prins. Am renuntat la hainele sexy. Ma fac sa ma simt cel putin vulgara. Nu as vrea sa fiu ca ea. Ea sigur are haine sexy si parul lung si stralucitor. Nu stiu cine e dar o sa descopar. Azi, maine, intr-o zi o sa descopar. Apoi o sa-i dau un ultimatum: ori eu, ori ea. Sau poate o sa-l iert. Sau nu mai stiu…

Visez la o iubire mare. Nu ca a mea. Cu un barbat fascinant, care sa fie flamand dupa mine. Sa ma devoreze in fiecare colt al casei. Care sa ma asculte, sa ma inteleaga, sa-mi aduca flori. Sa ma iubeasca. Sa nu ma minta. Sa nu taca. Sa-mi vorbeasca, sa ma tina in brate noaptea. Asa, ca in filmul acela pe care l-am vazut singura ieri. Incep sa regret ca m-am casatorit. Poate asta e problema? Poate nu ma mai vrea pentru ca sunt sotia lui si e de ajuns. Ma urasc! Ma urasc din tot sufletul meu. Il urasc si pe el ca m-a facut sa ajung in halul asta. Maine divortez. Maine imi fac curaj si termin totul.

Simt ca ar fi mai bine fara mine. Relatia mea e distrusa cu totul. Nu mai am ce face. Nu am mai facut dragoste de cateva luni. Nici nu vreau sa mai incerc. Ma simt urata si inutila. Parca s-ar impiedica de mine prin casa. Sexul mi e pare deja scarbos. Mi-e rau numai cand ma gandesc. Nu mai am rabdare cu nimic. Prietenele spun ca sunt o epava. Una dintre ele mi-a dat o carte: „O casnicie fericita in 10 pasi”. Am citit-o pe ascuns in baie. Am incercat cateva sfaturi dar nu merge. Ieri am ars friptura si el m-a privit acuzator. Sunt sigura ca se gandeste ca sunt anti-talent la orice. Sigur nu ma mai suporta. Am aruncat friptura la gunoi si am plans toata seara. Nici macar nu a venit sa ma aline.

Poate daca as lua intreg flaconul cu antidepresive pe care mi le-a prescris doctorul, as termina cu toata tristetea. El ma ameninta cu divortul. Zice ca se simte ca un calau. A plans. Lacrimile lui de crocodil nu m-au impresionat. Sigur o doreste pe cealalta. Sau poate vrea sa fie liber sa se culce cu orice femeie vrea el. Nu vreau sa ma paraseasca. Si daca o face vreau sa ma aiba pe constiinta. Gata, m-am hotarat. Maine ma sinucid.

M-am trezit la spital. El era langa mine. Ma privea intr-un fel ciudat. Mi-a spus ca nu intelege. Probabil ii pare rau ca n-am murit. Acum nu mai poate merge la alta. Trebuie sa aiba grija de mine. Doua saptamani nu mi-a vorbit, dar s-a comportat acceptabil. Intr-o seara mi-a pregatit cina. A fost frumos. Dupa cina am plans. Sigur o face din mila. M-am culcat singura in cealalta camera dupa ce i-am spus ca imi pare rau ca n-am murit atunci. El a trantit usa la dormitor.

Au trecut cinci ani de la nunta noastra. Mergem la o petrecere deseara. Toata ziua mi-am petrecut-o la coafor, la manichiura, prin librarii. Am ajuns acasa relaxata. Am facut o baie fierbine, inmiresmata.

….

Ma uit in oglinda. Sunt mai frumoasa ca niciodata. De cand nu mai observasem asta? De cand nu mai observasem ca am oglinzi in casa? Imi tratez fiecare particica din corp cu crema ca si cum ar fi ultima oara cand ma ating. Petrec clipe lungi bucurandu-ma de mine. Imi vin in cap intrebari si vinovatii la care nu le gasesc raspunsul. Sunt tot eu, asa cum eram si atunci. Poate mai matura si mai fina. Intr-adevar mai interesanta.

….

Iata-ma aici, in fata paginei albe din jurnal cu toate gandurile mele, ideile mele, felul meu de-a fi, entuziasmul, fericirea de-a fi eu insami. Imi pare rau pentru toate clipele in care m-am uitat doar la el si am omis sa ma uit si la mine. Imi pare rau pentru toate momentele in care muream fascinata in bratele lui, fara sa ma fascineze persoana mea. Toate lucrurile pe care nu le-am terminat doar ca sa imi cumpar lenjerie sexy, manichiura rosie ca focul, piele masata cu uleiuri fine,  care nu a fost nicioadata apreciate asa cum mi-as fi dorit. Toate serile fara el in care ma mutilam sufleteste, defecta, incompleta, singura de mine, blocata, nefericita si frustrata. Toate toanele lui care reprezentau tragedii in sufletul meu. Toate cuvintele lui de o mie de ori mai importante decat ale mele. Toate nevoile si dorintele lui, mult mai reale, mai iminente si mai dorinice de a fi realizate decat ale mele. Imi pare rau…

Importanta mea ca fiinta ma copleseste. Incep sa plang cu lacrimi calde si elibertoare. Stiu cine sunt eu, stiu cine e el. Suntem noi, si mai ales eu pierduta de mine. Zambesc la ideea ca voi ramane cu mine pentru toata viata, ca o sa descopar treptat, asa cum faceam si cu el. Ca o sa ma indragostesc ca o adolescenta visatoare de tot ceea ce inseamna EU. Mi-e atat de drag de mine incat multumesc cerului ca au trecut ani de ignoranta din partea a celui ce-l credeam demn de iubirea mea pentru ca sa incep, in final sa ma iubesc. Nu mai plang, rad de fericire, rad de mine, rade si vocea mea interioara, mandra ca s-a facut auzita si apreciata.

Ma vede razand. E confuz. Ma priveste suspicios si usor iritat. Probabil crede c-am innebunit. Dar cui ii pasa? Dansez haotic prin casa murmurand melodii fara sens, ca si cum el n-ar exista. El incepe sa rada. Ma ia in brate si ma saruta.

„De cand esti tu atat de vesela?”, ma intreaba el.

„De cand m-am cunoscut pe mine”, ii raspund.

Imi ia fata intre maini, cufundandu-se adanc in ochii mei. Ma priveste ca pe o noua cucerire, una care merita toata atentia lui. Ma saruta, lung,  apasat, senzual. Apoi imi spune:

„Te iubesc”

„Ce coincidenta”, ii raspund, „Si eu ma iubesc”.

 

M-a tentat. Recunosc. M-a tentat sa stiu toate amanuntele, tracul, emotiile si nebunia din spatele cortinei. Locul de spectator care mi-era pregatit era mereu gol. Am preferat sa ma furisez in spatele cortinei. Inconstienta, tineretea, lipsa autoconservarii m-au impins sa ridc usor cortina si sa penetrez cu o curiozitate impulsiva pregatirea unui spectacol.

Toate aspectele vietii mele s-au alaturat si indreptat catre aceasta inconstienta. Daca, din intamplare, ma nimeresc spectator, deja arta si talentul actorilor, punerea in scena si decorarea nu ma mai impresioneaza. Stiu exact prin cate s-a trecut ca sa se ajunga la asta. Cate emotii, cati nervi, cate iluzii, cate probleme si cata truda, munca si greutati au dus la acest spectacol.

Curiozitatea s-a transformat in plictis patologic. Intr-un gol de entuziasm si de bucuria aplauzelor de dupa spectacol. M-am integrat atat de usor in organizarea din spatele scenei incat am uitat sa ma bucur de fericirea de a fi spectator. De a simti ca tot ceea ce se intampla dincolo de cortina imi e destinat mie si nu e nevoie sa stiu si sa cunosc travaliul nasterii unui spectacol.

Mi-e pur si simplu greata de interpretarea actorilor, care inainte de a pune piciorul pe scena au injurat si scuipat, s-au agitat, s-au ofticat si frustrat … iar apoi au pasit pe scena jucandu-si rolul ; de praful care trebuie curatat si ordinea care trebuie facuta inainte de un spectacol. Uneori blestem ziua in care am ales sa cunosc. Ziua in care am ales informatia si duritatea adevarului in locul entuziasmului, naivitatii si bucuriei de a fi spectactor.

Odata ce ai calcat in spatele scenei, nu mai e cale de intoarcere, poate doar cu o puternica spalare a creierului.

Sunt fata din spatele cortinei. Te vad cum iti pregatesti speechul, cum iti cureti costumul, cum te agiti sa iasa totul bine. Cum iti pregatesti zambetul pentru a te arata fara cusur spectatorilor. Eu sunt singura care iti stie adevarata fata, sufletul tremurand de emotie, munca pe care o depui sa-i multumesti pe altii. Te vad cum iti joci perfect rolul, cum te inclini si pasesti inapoi in culise. Am fost credibil? Oh da! Crede-ma, ai fost foarte credibil! Si atunci ma intreb, oare fata din spatele cortinei nu are dreptul la zambet, la propriul ei show, la atentia pe care tu o acorzi spectatorilor tai?

In culise e initial tentant, real si profund, sexy de dureros. Dar ajungi sa cauti din priviri, din spatele cortinei grele, cu mainile tremurande, locul tau de spectator, care acum e ocupat de altcineva.

Primul …

Posted: Martie 29, 2010 in Lola's heart
Etichete:, , , , ,

Prima oara cand am simtit acea durere la limita fizicului cu psihicul aveam 18 ani. A durat exact o ora. O durere acuta, intensa, voluptoasa, carnala. Cateva lacrimi navalisera pe obrazul meu, si apoi acea durere in centrul pieptului, sufocanta, apasatoare si grea. Oare o sa treaca vreodata? A fost prima intrebare. Caci sentimentul parea infinit si gata sa se descalte in sufletul meu pentru o vesnicie. A fost prima oara cand am plans pentru un baiat. Cliseu sentimental, imbratisat la 18 ani, intr-o camera straina mie.

Nici nu mai stiu exact care erau datele suferintei. Era un sentiment atat de nou pentru mine incat l-am savurat dirt-o inghititura, ca un shot de bautura alcoolica cu multe grade. Procesul e simplu: torni licoarea tare pe gat, te strambi, trantesti paharul de masa. Exact asa a fost prima mea suferinta sentimentala. Ohh, si cat am mai savurat acel pahar minuscul de amaraciune! Intr-un fel bizar, o durere de genul asta, la o anumita varsta, intr-un anumit context, pentru o anumita persoana, te bucura. Repet, intr-un mod extrem de bizar. Te face sa te simti…viu, te face sa te simti virtuos. E un fel de masochism spiritual, te doare dar iti face placere.

Dupa acel moment n-am mai plans. Nu a mai fost nevoie. Nimic din contextul si circumstantele ce mi-au rasarit in cale nu m-au mai adus aproape de intrebarea “Oare va trece vreodata?” si parfumul emanat de disperarea acestei intrebari. Pur si simplu, am evitat din inertie si imaturitate, orice urma de profunzime spirituala si sentimentala. Am dedicat foarte mult timp acel an din viata mea, ulterior shotului de durere, unei anumite parti din mine, care s-a stins odata cu trecerea mea la un alt nivel. Nu era timpul, nu erau momentele unei pofunzimi. O parte din mine s-a nascut si a murit in acelasi an, bucurandu-se de toate drepturile.

Nu are rost sa discut despre acea perioada. In majoritatea cazurilor in care acesta s-ar putea ivi in discutie, nu reprezinta decat un reper istoric al persoanei mele sau preludiu al prezentului. Si la figurat si la propriu. Poate vreodata, detasata, linistita, cu acea strangere de inima prevestitoare de arta, si nostalgica fiind, pe la jumatatea vietii, voi povesti. Atunci cand, ma voi simti destul de curajoasa sa ma expun cu toate partile care s-au nascut si au murit in mine. Pentru ca atunci voi fi suficient de intelegatoare cu mine, si cu tot ceea ce am reprezentat vreodata, ma voi privi cu blandete si melancolie, pentru ca stiu ca, asa ca atunci nu voi mai putea fi nicioadata, pentru ca exista un timp pentru toate.

De aceea, fara noima si sens vi se vor parea referirile mele istorice. Asa cum acum, cand citesc ce “nascocea literar” protagonista acelor vremuri, am impresia ca citesc o straina, pe care o inteleg vag pe alocuri, si care reuseste sa ma surprinda la sfarsit de fraze. Sentimentul e unic si revelator. Ai o emotie in stomac cand iti plimbi privirile pe insemnari vechi. De multe ori te intrebi care este continuarea, care e finalul povestii. Si abia dupa ce aflii toata istoria, incepi sa-ti amintesti …

Au trecut 7 ani de la prima mea lacrima sentimentala.

(Si post-ul acesta e doar prologul la ceea ce va urma …)

Ai incercat vreodata sa te joci cu viata? Sa incerci sa traiesti acum, definitiv, fara scuze, fara sa te gandesti la consecinte, din pura placere de a trai? Se numeste spontaneitate! Un lux?

Ma amuz cand imi spune cineva ca este spontan, impulsiv si necugetat, dar il trec transpiratiile cand simte ca momentul de viata (spontan) pe care l-a trait il poate arunca in strada. Sa fii spontan si impulsiv (pozitiv pentru tine) inseamna sa-ti asumi intr-o oarecare masura efectul bombei, ca parte din tine. Sa fii complice cu propria constiinta si cu propriul ego. Si sa mergi mai departe, fara scuze: asta sunt eu, in cel mai bun moment, acela pe care il traiesc in prezent.

Nici in iubire nu suntem spontani, desi iubirea si moartea sunt (teoretic) singurele doua „lucruri’ in care alegerea isi pierde din forta. Iubim cat suntem sub efectul naucitor al reactiilor chimice din corpul nostru, apoi, din pacate,  e doar o chestiune de alegere. Dupa ce efectul a trecut, decid/aleg sa-l iubesc in continuare pentru ca:  e frumos, destept, are bani, ma face sa ma simt intr-un anumit fel, imi formez o imagine despre el care rezoneaza cu cea formata in capul meu, ma asculta, gateste, miroase bine, ma „intelege”, ma accepta, NU ma inseala, NU ma face sa sufar, NU ma face sa astept, Nu ma ignora. Pe baza unor criterii personale, decidem daca sa iubim sau nu in continuare. Oau, asta da spontaneitate!

Adevarul este ca persoana pe care ai decis sa o „flatezi” aruncandu-i in spinare dragostea ta, este un unviers la fel de unic ca si tine. Un univers care-si intersecteaza existenta cu a ta. Trebuie, astfel sa-l iubesti asa cum e , excluzandu-i din start calitatile si defectele pe care ti le regaseti TU in el. Accepta asta, si vei fi linistit!

Revenind la spontaneitate … am pierdut-o de cand eram mici copii, si cunosteam filozofia jocului. Apoi, „maturitatea” ne-a aruncat intr-un fel de sablon colturos, etic, social, dintr-o materie total diferita de eul nostru. Asa trebuie sa faci, asa este bine, cel mai corect este sa faci asa ,va suna cunoascut? Sunt sigura! Cum sa mergi pe strada si sa razi cu gura pana la urechi? Lumea te-ar considera nebun! Nu e normal … nu mai e normal sa fii pur si simplu om. Sa traiesti in concordatanta cu nuanta eului tau. Esti fortat sa te maturizezi. Esti fortat sa te comporti in anumite norme valorice si comportamentale straine de tine.

O sa-mi spuneti ca in lipsa acestor norme, ar fi anarhie. Nicidecum, atata timp cat suntem constienti de faptul ca libertatea noastra se termina acolo unde incepe libertatea celorlalati. Nu va spun sa dati in cap cuiva, pentru ca asa v-a venit, sa va scuzati ca e momentul vostru spontan. Asta e violenta. Dar la restul ce scuze avem? Unde sunt zambetele, unde sunt oamenii care rad, care se dau in leagan, care alearga unul dupa altul, care accepta si recunosc in drepturi egale copilul din ei.

Mi s-a spus de nenumarate ori sa ma maturizez, sa NU fac asta, sa fac cealalta, ca altfel ce? Sau unii mi-ati gasit scuze: NU ai fost tu cea care a facut asta, Tu n-ai fi putut! Ei bine, Eu am fost aia, in mine se afla si criminalul si eroul. Si acum ca ati aflat, nu mai decideti sa ma iubiti in continuare? Nu mai merit dragostea?

Fiti oricum, numai fiti cumva! Ce-i cu fetzele astea corecte, resemnate, inchistate si obosite? Daca vreti sa plangeti, plangeti! Daca vreti sa radeti radeti! Daca vreti sa va jucati, jucati-va! De cine va e frica? De mama sau tata care obisnuiau sa va traga de urechi si sa va aplice o mama de bataie, cand faceati o traznaie?

Daca iubiti, atunci iubiti pana la ultima picatura fara sa va cautati pe voi in persoana pe care ati decis sa o iubiti. Fara scuze, fara  pretexte. Traiti-va viata si jucati-va cu tot ce are ea de oferit! Evoluati, oameni, evoluati, nu va mai maturizati si nu mai amanati!

Apa si pamant

Posted: Ianuarie 28, 2010 in Lola's heart
Etichete:, , , , , , ,

Un dans perfect, un razboi dulce in care orice arma este permisa atat timp cat taie fin, fara sa simti. Un razboi  fara sa existe un castigator si invins. Doar de dragul de a imbina, intr-un puzzle albastru si maro toate nuantele existentei noastre. Am descoperit ca nu exista reguli si ca trebuie sa cobor si sa urc pe un grafic sentimental si mental pe care nu-l pot citi. Nu exista logica si definitii, totul se bazeaza pe instinct si pasiune, dar si pe nebunia de a concura intr-un joc fara castigatori. Fara sa privesc, fara macar sa deschid ochii vreodata, mi-am ascutit celelale simturi ca sa infrunt o forta egala mie, dar totusi atat de diferita din punct de vedere material.

Poti simti cand ma pierd in tine? Poti sa-mi simti rasuflarea calda pe sufletul tau inghetat? Poti sa-mi cuprinzi palmele intr-ale tale si sa-mi incalzesti deziluzia? Poti sa ma inveti cum sa-mi aleg armele? Cum ai prefera sa te pierzi? Intr-un neant fara materie, in care sa bajbai pe intuneric aripi de inger sau sa alergi intr-un desert insetat de zapada? Sopteste-mi in vise, cu picaturi adanci, cum ai sa ma poti regasi la o intersectie de stele. Ti-ai curba linia sufletului, ca sa-mi poti asculta lumea?

Spune-mi apa, spune-mi de ce nu infloresc flori si de ce nu creste iarba cand umblii cu talpile pe sufletul meu? Spune-mi de ce visez noaptea, aruncata-n magma, la stropii tai reci? Ti-am soptit ca zapada poate doar incalzi pamantul si asta abia dupa ce i-ai inghetat atomii adormiti…

Ai plouat cu gheata pe intreaga mea existenta.

Spune-mi, cine a fost mai intai, apa sau pamantul?

Am ajuns la varsta in care imi asum cu incredere ceea ce sunt, ceea ce fac, ceea ce zic. N-am nevoie de o alta persoana  in care sa-mi oglindesc personalitatea. Poti sa ma iubesti in zborul meu sau sa ma uiti. Nu-mi gasesc scuze pentru faptele mele. Traiesc acum, iubesc pasional atata timp cat ochii tai se uita „in acel fel” la mine. Cand privirea ta cauta alte zari, ma retrag fara remuscari, fara nopti cu lacrimi reci.

Nu ai cum sa nu ma vezi, sunt eu ceea care iti zambeste cand te astepti cel mai putin. Ma reconfigurez ca vantul si nu ai cum sa te saturi de mine. Sunt imprevizibila ca vremea, impulsiva ca o artista. Ma cert doar cu mine in serile in care constiinta ma incarca cu povesti din trecut. Nu o sa te critic niciodata, dar nu ma pot abtine cand e vorba de mine. Nu o sa-ti cer niciodata nimic, tot ce vei face va fi din voia ta, si te asigur ca vei dori sa ma faci dependenta de „atentiile” tale. Pot sa te ignor o zi intreaga, iar seara sa-ti intru in suflet si in minte mai ceva ca o vorba buna spusa intr-un moment rau.

Sunt perversa pana-n maduva oaselor dar pot sa te strang in brate ca o mama atunci cand ai nevoie intr-adevar de o alinare. Stiu sa gatesc dar mi-ar face mai mare placere sa curat dupa tine bucataria. Cand scriu sau pictez, nu mai existi decat intre randurile pe care le astern pe hartie  sau in culorile pe care le plimb lenesa pe panza alba.

Ma bucur ca un copil de orice si bat din palme atunci cand incepe serialul preferat, cand mi se promite ceva mult dorit, cand imi cumpar ceva ce visam de prea mult timp. Nu o sa ma plictisesc aproape nicioadata singura acasa. Intr-o lume atat de „socia(bi)la” cu greu gasesti momente in care sa te asculti, sa te intelegi, sa te iubesti.

Un prieten sicer si bun se gaseste greu de ceea o sa-ti iti dau cele mai drastice sfaturi, cele mai feministe si greu de infaptuit. Nu te menajez atunci cand sunt sigura ca am dreptate. Stiu sigur ca-mi vei multumi mai tarziu. Nu te las sa-ti pierzi respectul de sine si o sa-ti umplu valiza sufleteasca cu complimente sincere si cu atentie. O sa stau cu tine intotdeauna cand ti-e rau sau cand, in singurateatea unei decizii, incerci sa te sabotezi. Dar asta astept si de la tine. Si reactionez urat si brutal cand dai semne de slabiciune prieteneasca. Uneori uit ca esti si tu om, dar ma bucur ca stiu sa-mi cer iertare pentru aceasta amnezie.

Iubitul tau nu o sa ma placa niciodata pentru ca sunt mai efervescenta decat sampania si mai evidenta decat un girofar. Dar ceea ce nu stie el e ca intotdeauana vei fi in siguranta cu mine. Si daca nu ai facut greseli in momente de slabiciune si oftica, asta a fost doar datorita mine, pentru ca i-am tinut partea iubitului tau.

Asta sunt EU, in doar cateva cuvinte si nu cunosc o cale mai buna de a fi decat arta de a trai aici si acum, fara amanare, fara temeri, cu incredere nebuna.