Posts Tagged ‘ganduri’

Aveam mai demult o teorie despre perceptia mea asupra timpului si suna cam asa : prezentul nu exista, viitorul este un trecut in esenta sa iar singurul lucru „palbabil” este trecutul. Stiu, suna cel putin ciudat si oricine ar putea gasi contra-argumente sa-mi inhibe teoria, dar, oricat de aiurea ar suna, acesta teorie isi gaseste ecou in mintea mea tulburata.

Iata deci ca titlul post-ului meu de azi a inceput sa iasa din ceata. Ce m-o fi apucat sa povestesc depre „trecutul” meu care va veni, nu stiu, probabil inceputul acestui an, poate entuziasmul unui nou inceput sau oboseala acumulata dupa un weekend sarac in vise, deci si in somn (a treia mare placere a vietii mele :D). Sunt sigura, nu stiu de ce, dar as baga si mana-n foc ca acest an va fi unul perfect, simt asta in intreaga mea fiinta si in aerul pe care-l respir. Miroase a lucruri noi si bune, a „trecut” frumos.

Azi mintea mea nu musteste in talent literar si in muze. Pur si simplu mana mea tasteaza lent aberatiile intelectuale ale unei simple zile de luni. Nu incerc nici sa dau pe spate publicul blogu-lui meu cu vreo „teorie a chibritului aprins” care sa ceara comentarii pro si contra si nici nu vreau sa ma fac inteleasa. Scriu doar pentru ca asa simt si ca sa-mi satisfac pseudo-mania de a crea ceva, oricat de imbecil ar fi acel ceva. Oricum la cat de bulversata si ratacita sunt in gandirile mele, nici nu ma astept sa ma intelega cineva.

Lasand in spate expozitiunea acestui post (probabil si intriga, doar ca inca nu-mi dau seama care este) o sa trec repede la desfasurarea actiunii, pana nu adoarme cititorul, plictisit in asteptarea unei idei interasante. Asadar,  ar fi trebuit de fapt sa incep cu aceaste intrebari, dar m-am pierdut pe drum: „Cand e timpul sa lasi trecutul (in sensul propriu al cuvantului) sa fie trecut?” „Cand e timpul sa ai curajul sa incerci alt drum decat cel cu care te-ai obisnuit?” Credeti-ma, inceputurile (radicale) sunt cele mai grele: schimbarea unui job, mutarea in alt oras/tara, parasirea iubitului/iubitei – sfarsitul unei relatii. Toate aceste schimbari implica o rupere dureroasa de conceptul de „acasa” care poate insemna orice: de la sensul propriu al cuvantului pana la sensul de comoditate, caldura, dependenta, afectiune, iubire.

Este evident ca ca aceste rupturi de trecut se petrec inevitabil si chiar daca nu ar fi asa, de multe ori suntem fortati sa le includem in viata noastra oricat de mult ne-ar durea. O pastila amara pentru a ne simti mai bine ulterior. Un tratament radical care sa ne aduca fericirea.

Recunosc cu mana pe inima, ca mi-e frica de schimbari. Ca sa spun asa, doar gura e de mine atunci cand dau sfaturi in acest sens. Cand vine vorba de mine, ma fac mica si ma mint ca pot sa o fac maine. Este exact ca si cu lasatul de fumat, cea mai buna zi este intotdeauna maine . Maine o sa am curaj, maine o sa pot sa pasesc pe un alt drum, maine, maine, maine. Si maine-le se face azi, si eu tot pe drumul pe care-l cunosc ma aflu, afundata tot mai mult in dezamagirea de a fi lasa. Ma culc cu gandul ca maine voi sti exact ce am de facut, iar dimineata ma simt ata de „acasa” incat ma trezesc gonind pe acelasi drum binecunscut, cu acceleratia la maximum. Un ciclu vicios care ma duce la o slabire considerabila a respectului fata de luarea unor decizii sanatoase.

Si uite asa am ajuns fata care-si construieste in juru-i un zid cu trei randuri de caramizi, vorba unui prieten. Imi ascund neputinta de a-mi urma tratamentul drastic in spatele acestui zid care nu face decat sa ma priveasca de construirea „trecut” frumos (ce spuneam in expozitiune), de trairi noi si interesante, de sansa de a fi cu adevarat fericita. Sunt lasa si pentru prima data recunosc oficial acest lucru. Din acest motiv azi imi cer iertare in fata tururor celor care nu au putut si nu au reusit sa ma cunoasca, si doar din vina mea. In fata celora de care m-am ascuns, care s-au izbit de zidul gros pe care mi l-am construit cu o voluptate fanatica si l-am decorat frumos cu cinism si autoironie.

Nu faceti ca mine, zidurile nu sunt interesante, sexy si atragatoare. Nu numai ca va veti trezi la un moment dat ca nu a reusit nimeni sa va cunoasca si sa va aprecieze asa cum sunteti, dar atat de mult se va ingrosa si inalta acest zid incat nici voi nu veti mai putea privi afara.

De aceea anul acesta este inceputul trecutului meu. Si singura schimbare pe care am curajul sa o fac azi, si nu maine, este sa-mi caut acel ciocan suficient de puternic sa sparg definitiv si irevocabil acest zid.

io


Anunțuri

Am gasit weekendul asta niste fragmente din scrierile mele beletristice de mai demult, un fel de jurnal temporar. Cand am citit ce am scris atunci, am regasit o presoana total straina mie. E practic incredibil cum am evoluat (?) atat eu cat si felul meu de a ma exprima in scris: de la stilul „emo” la cel optimist, un pic ironic si sarcastic. Va las sa cititi…

4 octombrie 2001

Ma nasc mereu…din orice…

Si iata-ma din nou aici, in fata Lui … calma si rece. Aseara a rasarit o stea, dar se pare ca nimanui nu-i pasa…

Trec neobservata prin lumea aceasta, am devenit rece ca cerul, toti il vad, toti il plac, toti si-l fac muza, dar nimeni nicioadat nu l-a atins.

Azi am „aflat” ca sunt femeie. Mi-am descoperit latura slaba, dar totusi cel mai „greu” punct in lupta noastra impotriva celor „tari”. Da, si totusi ma bucur ca sunt asa, ca sunt eu, ca nu m-am pierdut in aceasta lume, desi e greu sa-ti tii rasuflarea atat de mult cand exist inca in acel timp cand lumina nu s-a mai scuns, ci imi incalzeste fata.

Sunt eu inca in prezent, si traiesc fara nicio urma de indoiala. Uneori cred ca in prezent voi trai mereu. Ma nasc azi, mor in secunda urmatoare ca sa renasc cu fiecare clipa ce ma regenereaza. Asa sunt acum.

Nu iubesc, nu vreau sa iubesc, parca si simplul gest de a fi „legat” ma ingrozeste . Cand voi iubi voi incepe sa traiesc in trecut, iar prezentul nu va mai fi. Totusi ma amagesc, caci am nevoie sa fiu completa. …

In acelasi timp sunt constienta ca eu traiesc doar prezentul si ca maine urmeaza trecutul. „

5 octombrie 2001

Omul – un univers simplu

Astazi ma bucura si ma intristeaza in acelasi timp incercarea de a fi OM. Cel mai greu este insa, cuvantul…

Nu mai are poate niciun rost sa cautam absolutul ca sa ne confruntam cu telul nostru suprem. Sungurul lucru care ar trebui sa ne faca sa fim oameni e sa incercam sa ne depasim pe noi insine, sa ne cunoastem pentru ca suntem o sursa inepuizabila de noi descoperiri.

Suntem camera plina, nedeschisa. Sa presupunem ca patrundem inauntru: senzatii de cald, rece, fierbinte, aerul e dulce si amar, lumina si intuneric, sperante, vise, trecut, amintiri, bucurii, tristete, spaima, gol, ambiguitate. Toate acestea s-ar deschide .

Imi place omul ca definitie, imi plae omul teoretic. E plin, e adanc, e profund, e un univers total, mic dar complex. Si totusi este limitat. Poate tocmai in acest lucru sta paradoxul si deliciul sau.”

” 7 octombrie 2001

Ma trezesc!?

Noapte de octombrie, atat de dureroasa si de grea…mana mea si-a gasit din nou drum pe pagina alba iar gandul se impleteste undeva cu suferinta de a trai.

Ma inconjoara un zgomot absurd, ce nu-si are locul, izvorat dintr-un invelis sufocant, acoperisul de plastic al acestei lumi pline de nimicuri.

In doresc doar o data sa mai evadez, sa zbor, dar totul pare ata de greu pentru ca ninge cu fier ruginit iar eu privesc din ciudata si fierbintea mea inchisoare cum fruzele galbene sparg aerul rece (…) Undeva, pe cer, vechea mea stea s-a ascuns…

” 8 octombrie 2001

Toamna, afara, imi scutura stalpii materiali si ma clatin incet si irecuperabil. Incerc sa neg ca uneori ma afund prea mult in ceva ca ma intrece , dar sunt prea mandra sa accept asta. Imi neg acum toate valorile doar pentru a visa o clipa, de a intelege, de a asculta tacerea. Ma cutremur in fata grandiosului peisaj ce numai mintea il poate crea iar inima il absoarbe cu o sete inexplicabila.

Cuvintele mele din nou nu-si au rostul si se ineaca palide in egosita mea incercare de a le face sa zboare, departe de mine, in noapte. Dar, spre fericirea crticilor, ele raman aici, pe hartie. Sunt constienta ca agonia lunii octombrie ma va lasa curand si cu acest prilej voi uita iarasi complexitatea actului creator.

Pentru prima oara in viata nu scriu din tristete si nici din bucurie, scriu doar pentru ca am nevoie. Drogul meu ce a luat locul „platitudinilor” din carti. Nu-mi invoc nici muza, caci e mereu prezenta in lumina veiozei de noapte, in negrul noptii, in romantismul lunii, in fibrele hartiei obosite (…)

Ma regasesc doar uneori, cand noaptea se lasa, vestind moartea temporara a naturii, cand frunzele danseaza in aer un vals al durerii, cand sufletul meu are nevoie de putin hrana si de putina flatare. Abia atunci imi inteleg rostul cuvintelor si totul se dechide. Nu am nevoie de confirmari sau infirmari, caci scriu pentru mine. S-ar putea sa fie ultimul gand de octombrie. Ultimul meu gand de toamna, ultima rasuflare a unui suflet obosit de tacearea fiintiala”