Posts Tagged ‘inceput’

Nu stiu cum si de ce dar inceputurile si finalurile te indeamna la balanta. Cum se face ca primvara incepe intr-o zi de luni, de martisor, cu cateva raze de soare si o caldura superficiala?

Pentru mine nu e niciun inceput, e doar inceputul generic si calendaristic a ceea ce, in principiu, ar trebui sa te bucure: ca in sfarsit trece frigul , mai renuntam la haine grele si ca putem sa ne plimbam fara nas rosu prin oras. La fiecare inceput, fie el generic sau personal imi promit ca toate lucrurile se vor aranja cu puterea optimismului. Incep sa cred acest lucru cu toata fiinta mea, doar ca entuziasmul dureaza maxim o saptamana. Apoi, lucrurile, din inertie proprie si nedependent pe persoana mea isi reiau cursul firesc si normal, asa cum erau inainte sa se mai intample „inca un inceput”. Spufff…

Sunt curioasa, cum va decurge „baba” mea, stapana pe ziua de 3 martie, miercuri. Daca ploua toata ziua si lucrurile nu o sa stea prea inseninate, am belit anul, vorba aia. Dar si daca va fi ziua perfecta…. (nb, sunt cinica desigur).

Azi am purtat martisoare pana mi-am dat seama ca mi-au gaurit tricoul, ceea ce nu e foarte rentabil, daca ne gandim la daune. Deci, cu parere de rau trebuie sa anunt ca martisoarele (ad literam, alea de se poarta in chiept) nu se pot pune cu vestimentatia si ca inteleg acum de ce nu sunt purtate. Si incep sa inteleg de ce lumea le gaseste substitute (bijuterii, flori, ciocolata, etc).

In fine, martisorul e frumos, e traditional, pentru toate varstele,  national si de demult. Merita pastrat cu inflacarare pentru ca e simbolul unei sperante primavaratice. Ne reprezinta snurul bicolor de minune.

Imi amintesc ca in scoala generala si in liceu, martisorul era mai mult decat un simplu simbol. Sensul lui figurat avea ramificatii atat de bogate incat acest simplu martisor ajunsese sa-ti defineasca popularitatea in ceata de adolescente pline de complexe si dornice de afirmare. Cu cat aveai mai multe martisoare la sfarsitul zile, cu cat erai mai „tare”, cu un fan club barbatesc, pardon baietesc, demn de invidie. Si acum imi amintesc cum isi insirau colegele mele alea populare si dorite martisoarele pe masa si incepeau sa enumere: „asta e de la Bogdan”, „asta e de la Stefan” , „asta nu stiu de la cine e dar sunt sigura ca ma vrea”. Chestii serioase, nu gluma…

Inchei grandios, prin absenta, caci ma duc sa-mi satisfac nevoile feminine primare, adica o manichiura a la carte, asa ca la inceput de primavara, de 1 martie…

Aveam mai demult o teorie despre perceptia mea asupra timpului si suna cam asa : prezentul nu exista, viitorul este un trecut in esenta sa iar singurul lucru „palbabil” este trecutul. Stiu, suna cel putin ciudat si oricine ar putea gasi contra-argumente sa-mi inhibe teoria, dar, oricat de aiurea ar suna, acesta teorie isi gaseste ecou in mintea mea tulburata.

Iata deci ca titlul post-ului meu de azi a inceput sa iasa din ceata. Ce m-o fi apucat sa povestesc depre „trecutul” meu care va veni, nu stiu, probabil inceputul acestui an, poate entuziasmul unui nou inceput sau oboseala acumulata dupa un weekend sarac in vise, deci si in somn (a treia mare placere a vietii mele :D). Sunt sigura, nu stiu de ce, dar as baga si mana-n foc ca acest an va fi unul perfect, simt asta in intreaga mea fiinta si in aerul pe care-l respir. Miroase a lucruri noi si bune, a „trecut” frumos.

Azi mintea mea nu musteste in talent literar si in muze. Pur si simplu mana mea tasteaza lent aberatiile intelectuale ale unei simple zile de luni. Nu incerc nici sa dau pe spate publicul blogu-lui meu cu vreo „teorie a chibritului aprins” care sa ceara comentarii pro si contra si nici nu vreau sa ma fac inteleasa. Scriu doar pentru ca asa simt si ca sa-mi satisfac pseudo-mania de a crea ceva, oricat de imbecil ar fi acel ceva. Oricum la cat de bulversata si ratacita sunt in gandirile mele, nici nu ma astept sa ma intelega cineva.

Lasand in spate expozitiunea acestui post (probabil si intriga, doar ca inca nu-mi dau seama care este) o sa trec repede la desfasurarea actiunii, pana nu adoarme cititorul, plictisit in asteptarea unei idei interasante. Asadar,  ar fi trebuit de fapt sa incep cu aceaste intrebari, dar m-am pierdut pe drum: „Cand e timpul sa lasi trecutul (in sensul propriu al cuvantului) sa fie trecut?” „Cand e timpul sa ai curajul sa incerci alt drum decat cel cu care te-ai obisnuit?” Credeti-ma, inceputurile (radicale) sunt cele mai grele: schimbarea unui job, mutarea in alt oras/tara, parasirea iubitului/iubitei – sfarsitul unei relatii. Toate aceste schimbari implica o rupere dureroasa de conceptul de „acasa” care poate insemna orice: de la sensul propriu al cuvantului pana la sensul de comoditate, caldura, dependenta, afectiune, iubire.

Este evident ca ca aceste rupturi de trecut se petrec inevitabil si chiar daca nu ar fi asa, de multe ori suntem fortati sa le includem in viata noastra oricat de mult ne-ar durea. O pastila amara pentru a ne simti mai bine ulterior. Un tratament radical care sa ne aduca fericirea.

Recunosc cu mana pe inima, ca mi-e frica de schimbari. Ca sa spun asa, doar gura e de mine atunci cand dau sfaturi in acest sens. Cand vine vorba de mine, ma fac mica si ma mint ca pot sa o fac maine. Este exact ca si cu lasatul de fumat, cea mai buna zi este intotdeauna maine . Maine o sa am curaj, maine o sa pot sa pasesc pe un alt drum, maine, maine, maine. Si maine-le se face azi, si eu tot pe drumul pe care-l cunosc ma aflu, afundata tot mai mult in dezamagirea de a fi lasa. Ma culc cu gandul ca maine voi sti exact ce am de facut, iar dimineata ma simt ata de „acasa” incat ma trezesc gonind pe acelasi drum binecunscut, cu acceleratia la maximum. Un ciclu vicios care ma duce la o slabire considerabila a respectului fata de luarea unor decizii sanatoase.

Si uite asa am ajuns fata care-si construieste in juru-i un zid cu trei randuri de caramizi, vorba unui prieten. Imi ascund neputinta de a-mi urma tratamentul drastic in spatele acestui zid care nu face decat sa ma priveasca de construirea „trecut” frumos (ce spuneam in expozitiune), de trairi noi si interesante, de sansa de a fi cu adevarat fericita. Sunt lasa si pentru prima data recunosc oficial acest lucru. Din acest motiv azi imi cer iertare in fata tururor celor care nu au putut si nu au reusit sa ma cunoasca, si doar din vina mea. In fata celora de care m-am ascuns, care s-au izbit de zidul gros pe care mi l-am construit cu o voluptate fanatica si l-am decorat frumos cu cinism si autoironie.

Nu faceti ca mine, zidurile nu sunt interesante, sexy si atragatoare. Nu numai ca va veti trezi la un moment dat ca nu a reusit nimeni sa va cunoasca si sa va aprecieze asa cum sunteti, dar atat de mult se va ingrosa si inalta acest zid incat nici voi nu veti mai putea privi afara.

De aceea anul acesta este inceputul trecutului meu. Si singura schimbare pe care am curajul sa o fac azi, si nu maine, este sa-mi caut acel ciocan suficient de puternic sa sparg definitiv si irevocabil acest zid.

io