Posts Tagged ‘muza’

Poezie cu miros de frezie

Posted: Februarie 18, 2010 in Lola's heart
Etichete:, , , , ,

Poezia aceasta pe care am gasit-o din intamplare, navigand plictisita pe blog-urile semenilor, mi-a inundat in inima si in minte un mix de arome sentimentale. Nu m-am putut abtine sa nu o postez. Iata poezia cu miros de frezie:

In chip de raspuns

Nu mi te da chiar toata, nu-mi abdica în brate
Nu vreau capitulare fara conditii
Pentru unul ca mine, o mica potaie, un berbant de duzina
Cadoul cel mai de pret ar fi sa te merit
Imbie-ma s-alerg dupa tine, sa-ti adulmec pasii prin iarba
Sa te gasesc fara busola, sextant sau compas
Mai fa-te ca uiti sa raspunzi când te sun,
Setea de tine ma tine viu, n-o stinge de tot
Cu dragostea ta ma hranesc, dar tine-mi treaz apetitul
Sa nu-mi fie niciodata de-ajuns
Fii luna, sa-ti fiu soare, sau invers, cum poftesti
Sa-ti cer randevuuri galante
Improbabile eclipse, dar lungi si fecunde
Fii muza mea razgâiata,
Si lasa-ma sa aflu singur unde sa ta gâdil
Si cum sa te invoc
Himera mea cu mici capricii poznase
Pune-ma pe jar si zgândare-mi orgoliul
Fa-ma gelos pe efebi imaginari si zei clandestini
Si pune-mi coroana de print
Ai nesigurantelor plutitoare
Ascunde-te-n amurguri de melancolie blânda
Joaca-te cu mine de-a v-ati ascunselea
Cu masti de carnaval venetian
Dar lasa-mi totusi înainte un mic biletel scris de mâna
Daca ma cauti, ma gasesti în cutare loc
Nu de alta, dar iubirea e oarba
Anunțuri

Aveam mai demult o teorie despre perceptia mea asupra timpului si suna cam asa : prezentul nu exista, viitorul este un trecut in esenta sa iar singurul lucru „palbabil” este trecutul. Stiu, suna cel putin ciudat si oricine ar putea gasi contra-argumente sa-mi inhibe teoria, dar, oricat de aiurea ar suna, acesta teorie isi gaseste ecou in mintea mea tulburata.

Iata deci ca titlul post-ului meu de azi a inceput sa iasa din ceata. Ce m-o fi apucat sa povestesc depre „trecutul” meu care va veni, nu stiu, probabil inceputul acestui an, poate entuziasmul unui nou inceput sau oboseala acumulata dupa un weekend sarac in vise, deci si in somn (a treia mare placere a vietii mele :D). Sunt sigura, nu stiu de ce, dar as baga si mana-n foc ca acest an va fi unul perfect, simt asta in intreaga mea fiinta si in aerul pe care-l respir. Miroase a lucruri noi si bune, a „trecut” frumos.

Azi mintea mea nu musteste in talent literar si in muze. Pur si simplu mana mea tasteaza lent aberatiile intelectuale ale unei simple zile de luni. Nu incerc nici sa dau pe spate publicul blogu-lui meu cu vreo „teorie a chibritului aprins” care sa ceara comentarii pro si contra si nici nu vreau sa ma fac inteleasa. Scriu doar pentru ca asa simt si ca sa-mi satisfac pseudo-mania de a crea ceva, oricat de imbecil ar fi acel ceva. Oricum la cat de bulversata si ratacita sunt in gandirile mele, nici nu ma astept sa ma intelega cineva.

Lasand in spate expozitiunea acestui post (probabil si intriga, doar ca inca nu-mi dau seama care este) o sa trec repede la desfasurarea actiunii, pana nu adoarme cititorul, plictisit in asteptarea unei idei interasante. Asadar,  ar fi trebuit de fapt sa incep cu aceaste intrebari, dar m-am pierdut pe drum: „Cand e timpul sa lasi trecutul (in sensul propriu al cuvantului) sa fie trecut?” „Cand e timpul sa ai curajul sa incerci alt drum decat cel cu care te-ai obisnuit?” Credeti-ma, inceputurile (radicale) sunt cele mai grele: schimbarea unui job, mutarea in alt oras/tara, parasirea iubitului/iubitei – sfarsitul unei relatii. Toate aceste schimbari implica o rupere dureroasa de conceptul de „acasa” care poate insemna orice: de la sensul propriu al cuvantului pana la sensul de comoditate, caldura, dependenta, afectiune, iubire.

Este evident ca ca aceste rupturi de trecut se petrec inevitabil si chiar daca nu ar fi asa, de multe ori suntem fortati sa le includem in viata noastra oricat de mult ne-ar durea. O pastila amara pentru a ne simti mai bine ulterior. Un tratament radical care sa ne aduca fericirea.

Recunosc cu mana pe inima, ca mi-e frica de schimbari. Ca sa spun asa, doar gura e de mine atunci cand dau sfaturi in acest sens. Cand vine vorba de mine, ma fac mica si ma mint ca pot sa o fac maine. Este exact ca si cu lasatul de fumat, cea mai buna zi este intotdeauna maine . Maine o sa am curaj, maine o sa pot sa pasesc pe un alt drum, maine, maine, maine. Si maine-le se face azi, si eu tot pe drumul pe care-l cunosc ma aflu, afundata tot mai mult in dezamagirea de a fi lasa. Ma culc cu gandul ca maine voi sti exact ce am de facut, iar dimineata ma simt ata de „acasa” incat ma trezesc gonind pe acelasi drum binecunscut, cu acceleratia la maximum. Un ciclu vicios care ma duce la o slabire considerabila a respectului fata de luarea unor decizii sanatoase.

Si uite asa am ajuns fata care-si construieste in juru-i un zid cu trei randuri de caramizi, vorba unui prieten. Imi ascund neputinta de a-mi urma tratamentul drastic in spatele acestui zid care nu face decat sa ma priveasca de construirea „trecut” frumos (ce spuneam in expozitiune), de trairi noi si interesante, de sansa de a fi cu adevarat fericita. Sunt lasa si pentru prima data recunosc oficial acest lucru. Din acest motiv azi imi cer iertare in fata tururor celor care nu au putut si nu au reusit sa ma cunoasca, si doar din vina mea. In fata celora de care m-am ascuns, care s-au izbit de zidul gros pe care mi l-am construit cu o voluptate fanatica si l-am decorat frumos cu cinism si autoironie.

Nu faceti ca mine, zidurile nu sunt interesante, sexy si atragatoare. Nu numai ca va veti trezi la un moment dat ca nu a reusit nimeni sa va cunoasca si sa va aprecieze asa cum sunteti, dar atat de mult se va ingrosa si inalta acest zid incat nici voi nu veti mai putea privi afara.

De aceea anul acesta este inceputul trecutului meu. Si singura schimbare pe care am curajul sa o fac azi, si nu maine, este sa-mi caut acel ciocan suficient de puternic sa sparg definitiv si irevocabil acest zid.

io