Posts Tagged ‘suflet’

– Hei, vezi ca ai calcat pe sufletul meu!

–  Ahh, scuze! Dar cum as putea sa merg alaturi de tine fara sa-ti calc pe suflet? Sau cum as putea sa ma strecor in cercul tau, fara sa nu fac mici ravagii cu talpile mele grele. Vezi tu, sufletul tau e ca un magazin plin de portelanuri, cristale si sticla. Oricum m-as intoarce, cotul meu ar putea sparge ceva.

– As dori mai multa finete, te rog…e vorba de sufletul meu aici…

– Tu m-ai lasat sa intru …de ce imi ceri sa-mi menajez reactiile, sa nu stric nimic, sa nu deranjez interiorul fiintei tale … entuziasmul si iubirea mea au ecou … nu pot pasi atent, pentru ca sunt prea incantat de tot ceea ce-i aici. Si imi pierd concentrarea. Ochii mei nu se mai uita la pasii atenti pe care-i fac ci descopera, descopera un infinit … ai atunci in incantarea ce ma acompaniaza, calc greoi , dureros si adanc peste sufletul tau … iarta-ma, iarta-mi iubirea entuziasta!

Apa si pamant

Posted: Ianuarie 28, 2010 in Lola's heart
Etichete:, , , , , , ,

Un dans perfect, un razboi dulce in care orice arma este permisa atat timp cat taie fin, fara sa simti. Un razboi  fara sa existe un castigator si invins. Doar de dragul de a imbina, intr-un puzzle albastru si maro toate nuantele existentei noastre. Am descoperit ca nu exista reguli si ca trebuie sa cobor si sa urc pe un grafic sentimental si mental pe care nu-l pot citi. Nu exista logica si definitii, totul se bazeaza pe instinct si pasiune, dar si pe nebunia de a concura intr-un joc fara castigatori. Fara sa privesc, fara macar sa deschid ochii vreodata, mi-am ascutit celelale simturi ca sa infrunt o forta egala mie, dar totusi atat de diferita din punct de vedere material.

Poti simti cand ma pierd in tine? Poti sa-mi simti rasuflarea calda pe sufletul tau inghetat? Poti sa-mi cuprinzi palmele intr-ale tale si sa-mi incalzesti deziluzia? Poti sa ma inveti cum sa-mi aleg armele? Cum ai prefera sa te pierzi? Intr-un neant fara materie, in care sa bajbai pe intuneric aripi de inger sau sa alergi intr-un desert insetat de zapada? Sopteste-mi in vise, cu picaturi adanci, cum ai sa ma poti regasi la o intersectie de stele. Ti-ai curba linia sufletului, ca sa-mi poti asculta lumea?

Spune-mi apa, spune-mi de ce nu infloresc flori si de ce nu creste iarba cand umblii cu talpile pe sufletul meu? Spune-mi de ce visez noaptea, aruncata-n magma, la stropii tai reci? Ti-am soptit ca zapada poate doar incalzi pamantul si asta abia dupa ce i-ai inghetat atomii adormiti…

Ai plouat cu gheata pe intreaga mea existenta.

Spune-mi, cine a fost mai intai, apa sau pamantul?

Am gasit weekendul asta niste fragmente din scrierile mele beletristice de mai demult, un fel de jurnal temporar. Cand am citit ce am scris atunci, am regasit o presoana total straina mie. E practic incredibil cum am evoluat (?) atat eu cat si felul meu de a ma exprima in scris: de la stilul „emo” la cel optimist, un pic ironic si sarcastic. Va las sa cititi…

4 octombrie 2001

Ma nasc mereu…din orice…

Si iata-ma din nou aici, in fata Lui … calma si rece. Aseara a rasarit o stea, dar se pare ca nimanui nu-i pasa…

Trec neobservata prin lumea aceasta, am devenit rece ca cerul, toti il vad, toti il plac, toti si-l fac muza, dar nimeni nicioadat nu l-a atins.

Azi am „aflat” ca sunt femeie. Mi-am descoperit latura slaba, dar totusi cel mai „greu” punct in lupta noastra impotriva celor „tari”. Da, si totusi ma bucur ca sunt asa, ca sunt eu, ca nu m-am pierdut in aceasta lume, desi e greu sa-ti tii rasuflarea atat de mult cand exist inca in acel timp cand lumina nu s-a mai scuns, ci imi incalzeste fata.

Sunt eu inca in prezent, si traiesc fara nicio urma de indoiala. Uneori cred ca in prezent voi trai mereu. Ma nasc azi, mor in secunda urmatoare ca sa renasc cu fiecare clipa ce ma regenereaza. Asa sunt acum.

Nu iubesc, nu vreau sa iubesc, parca si simplul gest de a fi „legat” ma ingrozeste . Cand voi iubi voi incepe sa traiesc in trecut, iar prezentul nu va mai fi. Totusi ma amagesc, caci am nevoie sa fiu completa. …

In acelasi timp sunt constienta ca eu traiesc doar prezentul si ca maine urmeaza trecutul. „

5 octombrie 2001

Omul – un univers simplu

Astazi ma bucura si ma intristeaza in acelasi timp incercarea de a fi OM. Cel mai greu este insa, cuvantul…

Nu mai are poate niciun rost sa cautam absolutul ca sa ne confruntam cu telul nostru suprem. Sungurul lucru care ar trebui sa ne faca sa fim oameni e sa incercam sa ne depasim pe noi insine, sa ne cunoastem pentru ca suntem o sursa inepuizabila de noi descoperiri.

Suntem camera plina, nedeschisa. Sa presupunem ca patrundem inauntru: senzatii de cald, rece, fierbinte, aerul e dulce si amar, lumina si intuneric, sperante, vise, trecut, amintiri, bucurii, tristete, spaima, gol, ambiguitate. Toate acestea s-ar deschide .

Imi place omul ca definitie, imi plae omul teoretic. E plin, e adanc, e profund, e un univers total, mic dar complex. Si totusi este limitat. Poate tocmai in acest lucru sta paradoxul si deliciul sau.”

” 7 octombrie 2001

Ma trezesc!?

Noapte de octombrie, atat de dureroasa si de grea…mana mea si-a gasit din nou drum pe pagina alba iar gandul se impleteste undeva cu suferinta de a trai.

Ma inconjoara un zgomot absurd, ce nu-si are locul, izvorat dintr-un invelis sufocant, acoperisul de plastic al acestei lumi pline de nimicuri.

In doresc doar o data sa mai evadez, sa zbor, dar totul pare ata de greu pentru ca ninge cu fier ruginit iar eu privesc din ciudata si fierbintea mea inchisoare cum fruzele galbene sparg aerul rece (…) Undeva, pe cer, vechea mea stea s-a ascuns…

” 8 octombrie 2001

Toamna, afara, imi scutura stalpii materiali si ma clatin incet si irecuperabil. Incerc sa neg ca uneori ma afund prea mult in ceva ca ma intrece , dar sunt prea mandra sa accept asta. Imi neg acum toate valorile doar pentru a visa o clipa, de a intelege, de a asculta tacerea. Ma cutremur in fata grandiosului peisaj ce numai mintea il poate crea iar inima il absoarbe cu o sete inexplicabila.

Cuvintele mele din nou nu-si au rostul si se ineaca palide in egosita mea incercare de a le face sa zboare, departe de mine, in noapte. Dar, spre fericirea crticilor, ele raman aici, pe hartie. Sunt constienta ca agonia lunii octombrie ma va lasa curand si cu acest prilej voi uita iarasi complexitatea actului creator.

Pentru prima oara in viata nu scriu din tristete si nici din bucurie, scriu doar pentru ca am nevoie. Drogul meu ce a luat locul „platitudinilor” din carti. Nu-mi invoc nici muza, caci e mereu prezenta in lumina veiozei de noapte, in negrul noptii, in romantismul lunii, in fibrele hartiei obosite (…)

Ma regasesc doar uneori, cand noaptea se lasa, vestind moartea temporara a naturii, cand frunzele danseaza in aer un vals al durerii, cand sufletul meu are nevoie de putin hrana si de putina flatare. Abia atunci imi inteleg rostul cuvintelor si totul se dechide. Nu am nevoie de confirmari sau infirmari, caci scriu pentru mine. S-ar putea sa fie ultimul gand de octombrie. Ultimul meu gand de toamna, ultima rasuflare a unui suflet obosit de tacearea fiintiala”