Combinaţia de oboseală şi frustrarea unei nopţi de nesomn ma transformaseră într-o cinică. Radeam mergand agale spre duş, ştiind că dacă nu mă grăbesc prietena mea mă va cearta pentru că obişnuiesc să transform cele cinci minute de aşteptare într-un adevărat si rotund sfert academic.
Nu mi se întâmpla niciodata sa fiu binedispusa dimineaţa, dimpotrivă. Sunt cea mai nesuferită persoană din lume. În primul rand că nu stiu cine sunt, ce fac, de ce şi unde m-am trezit. În timp ce încep să mă dumiresc şi să-mi răspund pe rând la aceste întrebări, corpul meu urmează îndeaproape încetineala minţii. Dimineaţa sunt protagosnista unor cadre în reluare.
Reuşesc in cele din urmă să mă adun, să devin decentă pentr o zi de muncă. Mă încalţ în timp ce-mi caut cheile in geanta fără fund unde trăiesc sub dominaţia haosului toate marunţisurie si lucrurile din lume. Acele lucruri necesare în anumite momente, dar care se ascund în gaura neagră a gentii şi apoi, după ce necesitatea momentului a trecut, revin la lumină zâmbind ca un copil care a facut o boacănă cu premeditare. Gata, le-am găsit! Ies triumfătoare pe uşă. În timp ce aştept liftul să mă poarte la parter, îmi amintesc plină de vină că imi propusesem cu ceva timp in urmă, accentuez cu CEVA timp în urmă ,să nu mai folosesc liftul, măcar atunci când nu port tocuri. Dar, cum cea mai bună zi de schimbare e mâine, închid uşa liftului şi apăs butonul de parter.
va urma
Perfectly imperfect 