Archive for the ‘Despre Viata’ Category

„De treaba” este ca si americanul „nice”,  adica un fel de apa plata nici rece nici calda. De cate ori nu am auzit zicandu-se de catre cineva ca o anume persoana este „de treaba”. Este ca si  clisesisticul raspuns „bine” la clasica si fascinanta intrebare „ce faci?”. Un fel de –  nici macar nu ma obosesc sa dezvolt propozitia – . Cand spui despre cineva ca este „de treaba” este clar ca acea persoana nu  te-a impresionat mai tare ca si apa plata bauta mai devreme. Iti tine de sete dar nici nu-ti ofera vreo placere extraordinara.

Persoanele de treaba sunt in general oameni corecti. Atat de corecti incat nici nu e nevoie sa-ti bati capul incercand sa le gasesti defecte. Se trezesc la timp, nu intarzie la munca, saluta pe toata lumea, nu se impiedeca pe strada, nu danseaza haotic, le place muzica (foarte) melodioasa, sunt mereu de acord cu tine, nu-si dau „aere” dimineata, nu injura si chiar daca ar injura trebuie sa fie motivul corect, nu scapa lucruri din mana, nu iubesc mistuitor, nu ameninta, nu comenteaza, intotdeauna te inteleg, nu sunt deprimati dar nici in culmea fericiri, nu te fac de ras,  nu poarta lenjerie deocheata, nu fac sex in public pentru ca nu e „nice” si nici nu dispun de bice, catuse si latex in noptiera. In schimb mereu ii inteleg pe cei care sunt ca ei, pentru ca, firesc, sunt de treaba.

Asta ca si privire generala. Eu m-as referi azi la femei. Ca deh, despre noi se scriu carti, se fac filme si se compun poezii, de ce nu s-ar scrie si pe blog despre dansele?

Eu in trecut am vrut sa fiu fata „de treaba”, lumea sa ma ignore dar si sa ma placa in acelasi timp (imposibil de realizat, stiu…dar aveam 15 ani cand imi doream asta si sufeream de complexele adolescentei) si atat de mult m-am preocupat de acest lucru incat intr-un final devenisem corecta. Lucru care m-a tinut maxim 3 zile, ca orice minune. Problema nu e aceasta, ci, ca aveam impresia, in nestiinta mea, ca barbatii isi doresc langa ei o femeie nice, de treaba, corecta. Lucru care nu rezona deloc cu personajele feminine din cartile pe care le citeam (si inca le citesc) en-gros in tinerete. De ce oare?

Iata ce am descoperit eu din propria-mi si umila experienta. Memoria este cel mai fantastic filtru al experientelor noastre. Fie ne amintim cu bucurie despre momente care ne-au taiat pozitiv rasuflarea, fie de cele care inca ne ingrozesc sau ne provoaca cosmaruri noaptea cand strangem ursuletul in brate. Despre fiecare din aceste doua lucruri antonime povestim cu voluptate. Pentru ca sunt de povestit, nu? Celelalte momente, cele corecte, se pierd in negura uitarii caftite fiind la intrarea in sertarasele creierului de stimabila Memorie.

La fel este si cu oamenii. Niciodata nu ne vom aminti despre un om care s-a comportat corect (cu sau pe langa noi) decat daca a facut lucrul asta intr-un mod exacerbat. In schimb inca ni se umfla vena pe tampla cand ne amintim de cineva care ne-a injurat, ne-a luat locul in autobuz, ne-a luat-o inainte la semafor (ahh da, in Leon-ul ala portocaliu cu numere de inmatriculare obscene, nenorocitul!) sau cineva care ne-a tratat ingrozitor de bine, ne-a cedat locul in autobus in timp ce ne povestea cu talent un banc bun pe care, culmea, nici macar nu-l mai auzisem, acela care canta cu castile in urechi in metrou fara sa tina cont de oamenii care radeau infundati in spatele lui, acea fata cu parul roz si rochia verde pe care i-o ridica vantul, tipa aceea care si-a pocnit pritenul peste cap ca se uita dupa fata cu parul roz, nenea acela desprins (parca) din epoca comunista care inca il adora pe Ceausescu si mai, ma,i te face sa-l doresti si tu innapoi sa faca ordine in tara asta de merde, desi tu abia daca impuscai 5 anisori de viata la Revolutie. Acesti oameni, prin personalitatea si comportamentul lor sunt primii poftiti in sertarasele Memoriei. Simplu de ghicit de ce.

Cand aud despre cineva ca este „de treaba” imi pare nespus de rau pestru persoana in cauza. Sincer. Mi-e chiar mila. Mila din aceea dureroasa. Este clar ca nu a facut nimic, sau nu reprezinta nimic care sa-l faca pe cel de langa ea sa aiba ceva in plus de spus decat acest apelativ chinuitor „de treaba”. Daca inainte consideram aceasta caracteristica ca fiind o stimabila calitate, acum mi se pare cel mai pervers defect. De ce pervers? Pentru ca desi te aseaza pe un scaun dotat cu centura, de fapt chiar aceasta centura pe care o apreciezi devine inamica ta, te inchisteaza, te face anonima, vag iubita sau dorita (atat de vag incat uenori lumea uita sa te invite la petreceri, desi esti super de treaba – alta aberatie de caracterizare a unei persoane- si acum le pare vag rau, dar oricum tu o sa-i ierti pentru ca asa esti tu, de treaba), niciodata urat sau contestat, niciodata dorit cu ardoare.

O femeie de treaba nu provoaca vise umede, ci poate doar dorinta unei oaze de liniste din care iti doresti permanent sa evadezi. Nu se vor scrie carti despre ea, nu se vor compune cantece, nu va primi o palma obraznica peste fund, nu i se va povesti despre fanteziile nebune, nu va fi adorata si nicidecum urata (ura din categoria „te urasc dar te-as iubi o data”). Femeia de treaba trece corect, nezgomotos si nedureros prina viata, patul si sufletul unui barbat. Ce am mai observat? Faptul ca femeia de „treaba” nu este ingenioasa, creativa si obraznica. Nici macar in bucatarie. De ce? pentru ca ii e frioca sa nu fie contestata, sa nu faca barbatul „bleah” cand gusta supa sau isi desface sutienul lasciv.

Asadar fugiti! Fugiti de acest scaun confortabil! Iubiti fara menajamente, urati daca asa simtiti, ridicati capul pe strada chiar daca tocmai v-ati patat rochia alba cu latte-ul to go sau v-ati impiedicat in tocuri si v-ati julit genunchii. Urlati la un film de groaza, radeti la o gluma buna ca si cum ar prima si ultima gluma pe care ati auzit-o, ciupiti-va barbatul de fund in public, imbracati-va in latex, sarutati sincer si senzual o femeie daca asta va doriti, faceti-va parul roz, impiedecati-va fara rusine dupa sanatosul pricipiu al palcintei lipite de asfalt, apoi radeti cu pofta, ridicati-va de la masa daca nu va convine tratamentul chelnerului sau mancarea oribila si scumpa, spuenti NU si OH DA, VREAU! Vorbiti cu voce tare, spuneti ce nu va place, argumetati cum stiti mai bine, luptati-va pentru fericirea voastra si fiti egosiste, adica  fiti memorabile!

Spontaneitatea este un lux mai mare ca diamantele, in schimb se gaseste in voi, imbracati-va cu ea si etalati-va pe strada, acasa, in pat, in bucatarie. Bateti-va cu mancare exact dupa ce ati facut curat luna in toata casa, aruncati cu floricele in iubit la cinema si apoi dati vina pe vecinul de langa, incepeti o partida de sex cu iubitul exact in momentul in care vorbeste la telefon afaceri, suflati-i vecinei de pe plaja raspunsul la rebus, pierdeti-va pe drum (cu tot cu GPS) si savurati noua priveliste, apoi laudati-va ca ezxact asta ati vrut: sa incercati o noua ruta,  cumparati-va un buchet mare de flori si evitati sa-i explicati iubitului de unde il aveti, explicati-i domnului care vine flori prin restaurante si cluburi ca sunteti alergica la flori, argumentati , faceti pe cineva sa rada din tot sufletul fara sa-l gadilati, folositi autoironia, bucurati-va de soare intr-o zi caniculara, bucurati-va de ploaie intr-o zi ploioasa. Cereti-va drepturile, certati daca e nevoie, imbuftanti-va daca ceva chiar nu va convine, certati-va daca asa va puteti refula, hraniti catelul din strada, spuneti-i unui strain ca are spanac intre dinti pentru a-l scuti de o zi intrega de penibilitate, cantati sub dus, faceti orice va face sa traiti.

Fiti acea femeie dupa care chiar si dupa 30 de ani de la terminarea relatiei, barbatul sa ofteze indelung la un pahar de vin intre prieteni „O mai stiti mai pe X, nebuna aia, cu aia trebuia eu sa ma insor mah, cu aia!”

Cele mai faine si mai (auto)satisfacatoare apletaive pe care le-am primit vreodata au fost ca „sunt cu capul”sau „cu vaca”sau „crazy biatch”, sau „cine, nebuna aia?”, sau „haotica”, sau „nu esti normala, fathaa!”, sau „ïmpiedicata”, „rea”, „äcritura”, „dulceata”, „perversa”, „altfel”. Ma rog, unele nu au fost spune cu scopul de a fi laudata, chiar contrariul, in schimb sunt sigura ca intr-un fel sau altul sunt memorabila. Daca cumva, vreodata auziti pe cineva ca va spune sau povesteste despre voi cum ca sunteti ” de treaba” plesniti-l. De aici incepe memorabilitatea!

Hi, hi…nu va asteptati la poza asta, nu? Stiu, sunt cu capul. 😉

Anunțuri

Ea:”Mai stii, iubitul meu? Cand cautam colturi obscure de strazi flamanzi de intimitate si senzualitate?”

El:”Maine ma duc sa platesc factura la gaz si sa fac cumparaturile. Ai nevoie de ceva?”

 

Nu sunt o femeie care se lasa usor. I-au trebuit aproape sase luni sa ma convinga sa ies cu el la o cafea. Cand, intr-un final, ne-am intalnit, mirosea a curat si a mosc, era proaspat ras si avea cel mai frumos zambet din lume. Se balbaia si ma lasa fara nicio interventie sa-i spun vrute si nevrute. Imi respira povestirile, jocul seductiei pe care-l faceam molipsita de paharul de vin, zambetul, gesturile…toata fiinta. In momentul acela am gandit ca un barbat care sa stie sa asculte si sa para cel putin implicat si interesat era exact ce-mi lipseste. Multi se grabeau cu complimente ieftine si revandute, imi beau corpul ca pe un shot puternic, fara a-l savura, il aruncau pe gat si apoi se stergeau la gura. Dispaream din viata lor mai repede ca o stea cazatoare. Un vin bun nu poate deveni niciodata tequila.

El e altfel, el ma asculta, ma vede, il intereseaza ce e mai departe de mutricica simpatica si de picioarele lungi. Ii pot spune orice si nu se grabeste sa ma faca sa tac cu un sarut. Nu imi spune ca sunt frumoasa decat ca o revelatie, intr-un moment toatal neadecvat, cand sunt nervoasa sau linistita, prea linistita si cuminte, sau visatoare si autista, sau caciula imi sta aiurea. Niciodata cand ma aranjez sau imi pun rochia cea mai sexy si tocurile cele mai inalte. Atunci se preface ca nu ma vede, ma chinuie cu ironii fine si ma ciupeste de fund ca un golan . Se amuza de nervii mei simpatici si de oftica mea.

„Esti un copil” imi spune. Dar ma trateaza cu aceeasi forta cu care tratezi o femeie-partener: cinstit si sincer. Il surprind privindu-ma adancit in sufletul meu si in oasele mele, ca umezeala rece a unei zi de toamna. Avem o lume a noastra, complet diferita si magica, in care orice e posibil. Si asezati aproape de stele visam ca doi copii asezati in jurul bradului de Craciun. Cand revenim cu picioarele pe pamant, radem jenati de inocenta noastra. Ma gadila cand vorbesc la telefon sau cand scriu, alintat si insingurat de clipa mea personala. Imi marturiseste mereu ca sunt misterul vietii lui si ma cerceteaza cu o curiozitate flamada de a descoperi inca ceva nou.

In momentul in care m-a cerut de sotie, atat de spontan si de personal, am zis Da fara ezitare. Zilele pana la nunta sunt  doar calatorii in al 9-lea cer. Ma intereseaza atat de putin plictistoarele si cliseisticile pregatiri de nunta, incat intr-o lume inventata de mine, rochia mea de mireasa ar fi  o superba rochie neagra, crapata pe picior, verighetele nu ar exista, iar nasii ar fi  doua persoane necunoscute, spontane si nebune ca noi doi. Il vreau doar pe el. Doar cu el exist. Doar el ma completeaza. El este intr-adevar scopul vietii mele.

Nunta a venit alba si pompoasa, cu prea multi invitati pentru doar doua persoane, care ne-a lasat cu o oboseala atat de ranchiuroasa incat am adormit in momentul in care rochia alba a cazut grea pe podeaua camerei nuptiale. Dupa saptamana de miere, viata s-a rasfirat lenesa si previzibila peste sufletele noastre: negocierea platii facturilor, a cumparaturilor, a vizitelor familiale, a curateniei casnice. Suntem totusi fericiti si linistiti.

O simpla dimineata in care-mi trageam lenesa si adormita dresurile negre pe picior si murmuram o melodie ramasa-n minte de la o petrecere recenta. El isi punea cravata uitandu-se absent in oglinda de la baie.  Mi-am incaltat pantofii negrii cu tocuri inalte cu miscari fine si lente, stiind in sinea mea ca el ma priveste ca un voyeurist pervers dupa usa de la baie, asa cum obisnuia sa faca mai demult. Am intors capul si l-am vazut butonand incruntat telefonul. Rusinata de show-ul meu erotic mi-am pus repede haina pe mine, gandindu-ma vinovata ca acum sunt casatorita. Poate gesturile acestea nu mai sunt atat de apreciate si poate ca el…poate ca el totusi are alte probleme sacaitoare. A plecat de langa mine pupandu-ma amical pe obraz. L-am oprit si am incercat sa-l sarut. Mirosea a curat si a mosc. El mi-a spus ca se grabeste si ca este stresat. Ce legatura au acestea cu saruturile mele, pe care le savura mai demult indelung, rabdator si senzual, ca si cum acest lucru ar fi fost cel mai important din lume?

Mi-am aranjat parul si m-am imbracat in cea mai sexy lenjerie. Apoi m-am cuibarit lanaga el in pat, pisicoasa si dulce. El butona telecomanda si casca indelung. Nici nu ma privea. M-a pupat amical pe obraz si s-a culcat rece si absent langa trupul meu fierbinte si abandonat. Oare are pe altcineva? Oare nu ma mai iubeste? Oare ce o sa fac fara iubirea lui? Fara iubirea lui o sa mor. Am plans tacut si mocnit, gandindu-ma la toate atrocitatile relationale. Poate sunt grasa, poate ca am imbatranit, poate ca nu mai e atras de mine. Poate ca nu trebuia sa spun gluma aceea la intalnirea din oras cu prietenii.

Sunt distrusa. Sunt ca o umbra ce-i urmareste gesturile apatice. Fiecare gest absent imi provoaca in suflet furtuni. Am inceput sa plang din orice. Plang cand vine acasa, plang cand pleaca. Il provoc la discutii obositoare si lungi. El ofteaza si ma ocoleste. E transformat si nu stiu de ce. Am inceput sa caut semne de infidelitate. Fiecare miros suspect de pe hainele lui imi provoaca depresii. Fiecare ora prelungita la birou e tratata cu antidepresive. Nici nu mai am puterea sa ma cert pentru cuvintele lui total lipsite de romantism si profunzime. Ii arat filme care trateaza subiectiv si anost scene de viata casnica: casnicie (fara sex), amante, lipsa de comunicare, divorturi. Poate asa intelege prin ce trec. Am inceput sa le urasc pe toate colegele lui de birou. Imi imaginez scene in care el le iubeste si le complimenteaza, in care fac sex nebun pe masa de la birou.

Simt ca imi pierd mintile. Cuvintele lui par mincini. Il urmaresc cu masina seara avida de un raspuns dramatic. La sfarsitul urmaririi, sunt sigura ca a fost doar norocul lui de a nu fi prins. Am renuntat la hainele sexy. Ma fac sa ma simt cel putin vulgara. Nu as vrea sa fiu ca ea. Ea sigur are haine sexy si parul lung si stralucitor. Nu stiu cine e dar o sa descopar. Azi, maine, intr-o zi o sa descopar. Apoi o sa-i dau un ultimatum: ori eu, ori ea. Sau poate o sa-l iert. Sau nu mai stiu…

Visez la o iubire mare. Nu ca a mea. Cu un barbat fascinant, care sa fie flamand dupa mine. Sa ma devoreze in fiecare colt al casei. Care sa ma asculte, sa ma inteleaga, sa-mi aduca flori. Sa ma iubeasca. Sa nu ma minta. Sa nu taca. Sa-mi vorbeasca, sa ma tina in brate noaptea. Asa, ca in filmul acela pe care l-am vazut singura ieri. Incep sa regret ca m-am casatorit. Poate asta e problema? Poate nu ma mai vrea pentru ca sunt sotia lui si e de ajuns. Ma urasc! Ma urasc din tot sufletul meu. Il urasc si pe el ca m-a facut sa ajung in halul asta. Maine divortez. Maine imi fac curaj si termin totul.

Simt ca ar fi mai bine fara mine. Relatia mea e distrusa cu totul. Nu mai am ce face. Nu am mai facut dragoste de cateva luni. Nici nu vreau sa mai incerc. Ma simt urata si inutila. Parca s-ar impiedica de mine prin casa. Sexul mi e pare deja scarbos. Mi-e rau numai cand ma gandesc. Nu mai am rabdare cu nimic. Prietenele spun ca sunt o epava. Una dintre ele mi-a dat o carte: „O casnicie fericita in 10 pasi”. Am citit-o pe ascuns in baie. Am incercat cateva sfaturi dar nu merge. Ieri am ars friptura si el m-a privit acuzator. Sunt sigura ca se gandeste ca sunt anti-talent la orice. Sigur nu ma mai suporta. Am aruncat friptura la gunoi si am plans toata seara. Nici macar nu a venit sa ma aline.

Poate daca as lua intreg flaconul cu antidepresive pe care mi le-a prescris doctorul, as termina cu toata tristetea. El ma ameninta cu divortul. Zice ca se simte ca un calau. A plans. Lacrimile lui de crocodil nu m-au impresionat. Sigur o doreste pe cealalta. Sau poate vrea sa fie liber sa se culce cu orice femeie vrea el. Nu vreau sa ma paraseasca. Si daca o face vreau sa ma aiba pe constiinta. Gata, m-am hotarat. Maine ma sinucid.

M-am trezit la spital. El era langa mine. Ma privea intr-un fel ciudat. Mi-a spus ca nu intelege. Probabil ii pare rau ca n-am murit. Acum nu mai poate merge la alta. Trebuie sa aiba grija de mine. Doua saptamani nu mi-a vorbit, dar s-a comportat acceptabil. Intr-o seara mi-a pregatit cina. A fost frumos. Dupa cina am plans. Sigur o face din mila. M-am culcat singura in cealalta camera dupa ce i-am spus ca imi pare rau ca n-am murit atunci. El a trantit usa la dormitor.

Au trecut cinci ani de la nunta noastra. Mergem la o petrecere deseara. Toata ziua mi-am petrecut-o la coafor, la manichiura, prin librarii. Am ajuns acasa relaxata. Am facut o baie fierbine, inmiresmata.

….

Ma uit in oglinda. Sunt mai frumoasa ca niciodata. De cand nu mai observasem asta? De cand nu mai observasem ca am oglinzi in casa? Imi tratez fiecare particica din corp cu crema ca si cum ar fi ultima oara cand ma ating. Petrec clipe lungi bucurandu-ma de mine. Imi vin in cap intrebari si vinovatii la care nu le gasesc raspunsul. Sunt tot eu, asa cum eram si atunci. Poate mai matura si mai fina. Intr-adevar mai interesanta.

….

Iata-ma aici, in fata paginei albe din jurnal cu toate gandurile mele, ideile mele, felul meu de-a fi, entuziasmul, fericirea de-a fi eu insami. Imi pare rau pentru toate clipele in care m-am uitat doar la el si am omis sa ma uit si la mine. Imi pare rau pentru toate momentele in care muream fascinata in bratele lui, fara sa ma fascineze persoana mea. Toate lucrurile pe care nu le-am terminat doar ca sa imi cumpar lenjerie sexy, manichiura rosie ca focul, piele masata cu uleiuri fine,  care nu a fost nicioadata apreciate asa cum mi-as fi dorit. Toate serile fara el in care ma mutilam sufleteste, defecta, incompleta, singura de mine, blocata, nefericita si frustrata. Toate toanele lui care reprezentau tragedii in sufletul meu. Toate cuvintele lui de o mie de ori mai importante decat ale mele. Toate nevoile si dorintele lui, mult mai reale, mai iminente si mai dorinice de a fi realizate decat ale mele. Imi pare rau…

Importanta mea ca fiinta ma copleseste. Incep sa plang cu lacrimi calde si elibertoare. Stiu cine sunt eu, stiu cine e el. Suntem noi, si mai ales eu pierduta de mine. Zambesc la ideea ca voi ramane cu mine pentru toata viata, ca o sa descopar treptat, asa cum faceam si cu el. Ca o sa ma indragostesc ca o adolescenta visatoare de tot ceea ce inseamna EU. Mi-e atat de drag de mine incat multumesc cerului ca au trecut ani de ignoranta din partea a celui ce-l credeam demn de iubirea mea pentru ca sa incep, in final sa ma iubesc. Nu mai plang, rad de fericire, rad de mine, rade si vocea mea interioara, mandra ca s-a facut auzita si apreciata.

Ma vede razand. E confuz. Ma priveste suspicios si usor iritat. Probabil crede c-am innebunit. Dar cui ii pasa? Dansez haotic prin casa murmurand melodii fara sens, ca si cum el n-ar exista. El incepe sa rada. Ma ia in brate si ma saruta.

„De cand esti tu atat de vesela?”, ma intreaba el.

„De cand m-am cunoscut pe mine”, ii raspund.

Imi ia fata intre maini, cufundandu-se adanc in ochii mei. Ma priveste ca pe o noua cucerire, una care merita toata atentia lui. Ma saruta, lung,  apasat, senzual. Apoi imi spune:

„Te iubesc”

„Ce coincidenta”, ii raspund, „Si eu ma iubesc”.

 

Nu stiu cum si de ce dar inceputurile si finalurile te indeamna la balanta. Cum se face ca primvara incepe intr-o zi de luni, de martisor, cu cateva raze de soare si o caldura superficiala?

Pentru mine nu e niciun inceput, e doar inceputul generic si calendaristic a ceea ce, in principiu, ar trebui sa te bucure: ca in sfarsit trece frigul , mai renuntam la haine grele si ca putem sa ne plimbam fara nas rosu prin oras. La fiecare inceput, fie el generic sau personal imi promit ca toate lucrurile se vor aranja cu puterea optimismului. Incep sa cred acest lucru cu toata fiinta mea, doar ca entuziasmul dureaza maxim o saptamana. Apoi, lucrurile, din inertie proprie si nedependent pe persoana mea isi reiau cursul firesc si normal, asa cum erau inainte sa se mai intample „inca un inceput”. Spufff…

Sunt curioasa, cum va decurge „baba” mea, stapana pe ziua de 3 martie, miercuri. Daca ploua toata ziua si lucrurile nu o sa stea prea inseninate, am belit anul, vorba aia. Dar si daca va fi ziua perfecta…. (nb, sunt cinica desigur).

Azi am purtat martisoare pana mi-am dat seama ca mi-au gaurit tricoul, ceea ce nu e foarte rentabil, daca ne gandim la daune. Deci, cu parere de rau trebuie sa anunt ca martisoarele (ad literam, alea de se poarta in chiept) nu se pot pune cu vestimentatia si ca inteleg acum de ce nu sunt purtate. Si incep sa inteleg de ce lumea le gaseste substitute (bijuterii, flori, ciocolata, etc).

In fine, martisorul e frumos, e traditional, pentru toate varstele,  national si de demult. Merita pastrat cu inflacarare pentru ca e simbolul unei sperante primavaratice. Ne reprezinta snurul bicolor de minune.

Imi amintesc ca in scoala generala si in liceu, martisorul era mai mult decat un simplu simbol. Sensul lui figurat avea ramificatii atat de bogate incat acest simplu martisor ajunsese sa-ti defineasca popularitatea in ceata de adolescente pline de complexe si dornice de afirmare. Cu cat aveai mai multe martisoare la sfarsitul zile, cu cat erai mai „tare”, cu un fan club barbatesc, pardon baietesc, demn de invidie. Si acum imi amintesc cum isi insirau colegele mele alea populare si dorite martisoarele pe masa si incepeau sa enumere: „asta e de la Bogdan”, „asta e de la Stefan” , „asta nu stiu de la cine e dar sunt sigura ca ma vrea”. Chestii serioase, nu gluma…

Inchei grandios, prin absenta, caci ma duc sa-mi satisfac nevoile feminine primare, adica o manichiura a la carte, asa ca la inceput de primavara, de 1 martie…

Stiti acele zile in care parca nu merge nimic, in care te simti la capatul pamantului, un pamant care se dovedeste a fi foarte patrat si colturos? Zile in care concepte precum optimism, pozitivism samd par niste naluci fara prea multa putere. Ei bine, asa a fost ziua mea de astazi.

Ma gandeam la ultimul meu post si imi doream sa mai am avantul de ma arunca in polemici care nu decid soarta lumii, care nu aduc bani si care nu te fac mai fericit sau mai implinit. Sincer, azi mi-as fi dorit macar o urma de superficialitate. Sunt sigura ca maine va fi mai bine si ca lucru cel mai bun pe ziua de azi e sa beau o cana cu lapte cald, sa fac o baie fierbinte si apoi sa dorm un somn adanc. Pana una alta, incerc sa fac o terapie prin scris, avand in vedere rezultatele uimitoare pe care le-am avut atunci cand doar scrisul ma elibera de toate umbrele.

Daca as fi fost poate putin mai proasta, o duceam mult mai bine. Asadar, ma vad nevoita sa vad cu ochi limpezi prostia din jurul meu, lucrurile care merg pe de-a-ndoaselea, circumstantele neprielnice si tot uratul din lume. Noi romanii, ne-am pierdut libertatea de mult. Suntem sugrumati de griji, de lipsa banilor, de bataia de joc a Statului. Nu ne mai putem bucura de nimic, pentru ca nu avem cu ce. Mintile noastre incerca sa organizeze financiar o suma de bani prea mica pentru a trai decent, suntem mult prea preocupati si absorbiti de ideea unui trai mai bun, ca sa luam lucrurile treptat.

Vrei sa fii liber? Ce inseamna pentru tine libertatea? Faptul ca nu esti in inchisoare? Faptul ca poti afirma orice despre oricine? Faptul ca, teoretic, ai sanse egale cu oricine? Singura ta libertate, e sa visezi. Crede-ma! Iti doresti un apartament pe care sa-l mobilezi dupa gusturile tale, caruia sa-i spui „casa mea” si care sa respire fiinta ta? Iti doresti o masina? Iti doresti sa scoti o carte? Iti doresti sa vezi lumea? Iti doresti sa ai o relatie neatinsa de neajunsurile zilnice? Iti doresti sa iesi cu prietenii fara sa-ti numeri banii din portofel inainte? Iti doresti sa ai un job care sa te satisfaca intelectual dar si financiar? Iti doresti sa faci cumparaturi fara sa te gandesti ca maine vei fi frustrat ca nu ti-ai platit factura la telefon, gazul, internetul, intretinerea? Lucrurile acestea te-ar face liber?

Nu-mi spune ca esti liber indiferent de orice. Nu-mi spune ca poti alege intotdeauna. Serios, „intelectualul” nu mai este la moda. Nu esti mai cool pentru ca citesti si mintea ta e ca o lama ascutita, ca scrii, ca esti categorisit ca fiind inteligent, original si fermecator. Esti obligat sa lupti pentru supravietuire chiar daca dimineata te loveste talentul si vrei sa creezi. Esti obligat sa-ti amani placerile ca sa ai cu ce-ti plati traiul. Esti obligat sa servesti un stat care nu da doi bani pe tine. Esti obligat sa pleci din tara si sa faci ORICE ca sa ai acei bani.

Si atunci, nu-ti amani libertatea de a fi tu, neconditionat de partea financiara si a obligatiilor pe care le ai zilnic. Crede-ma cu cat esti mai evoluat spiritual si intelectual, cu atat vei suferi mai mult. Pentru ca vei asista cu mainile legate cum altii te fura, cum altii, pentru care nu exista concept de constiinta, se bucura de ceea ce tu doar visezi.

Post-ul asta e pentru voi cei care simtiti ca mine: ca libertatea a devenit un moft. Pentru cei, care, la fel ca mine scrieti pe blog, sugrumati de societatea in care tariti, despre suflul vostru sacadat. Pentru cei care se comporta corect, desi nu datoreaza nimanui nimic. Pentru cei care viseaza si creaza, care se zbat sa-si gaseasca libertatea.  Pentru cei care OTV-ul, Becali si specimenele porno ale televiziunii le provoaca doar scarba si oftat. Pentru cei care citesc o carte in parc, care se bucura de o frunza galbena, care apreciaza un suflet bogat, o conversatie de calitate, o polemica, o personalitate valoroasa. Pentru cei care merita.

Va doresc la toti, libertate!

Mi se pare mie sau au inceput sa se mai dezghete lucrurile? N-am mai auzit de mult de criza, nu ca mi-as dori sa mai aud, fereasca-ne Sfantu’, lumea s-a cam saturat sa nu mai aiba bani, sau, ma rog, sa se scuze ca nu mai are bani. Afara nu mai e asa de frig, campaniile de „sfidare a iernii” au inceput (vezi blogushorul lu’ copchila (h)atomica, Alexandra Solomon), ne-a apucat un dor nebun de soare si de adieri calde, planurile de viitor s-au scos de la naftalina.

Parca toata lumea isi doreste o schimbare. Daca pana acum, eram cu totii din jocul „1,2,3 la perete. Stai!” , deja ne-am cam saturat sa ramanem stana de piatra la fiecare strigare: „1,2,3 , la perete. CRIZA!”. Sunteti de acord cu mine? Ar fi bine sa fiti, pentru ca sunt pe cale sa scot si eu, asemenea Alexandrei o campanie nationala anti-criza. Recunosc, nu a fost ideea mea (mersi Nucu :P), eu doar o impartasesc cu bucurie si o pun pe hartie, ca sa fac si o rima.

Asadar, de acum incolo nu mai vorbim despre criza, despre lipsa de bani, despre R***tul al’ mare in care traim. Este dovedit ca optimismul atrage lucruri pozitive, noi de ce sa stagnam in negativism? De ce sa ne plangem de mila? De ce sa vedem lumea-n nuante de gri? Gata, este timpul sa facem bani! Este timpul sa realizam ca avem o valoare care nu tine cont de conditiile economice. Este timpul sa atragem lucrurile pe care nici nu indrazneam sa le dorim.

Este momentul sa depasim epoca „emo” si sa ne indreptam spre era „pot orice, merit tot ce e mai bun”. O astfel de atitudine insotita de curajul de a munci este ingredientul cheie sa luam de la viata exact ce ne dorim. Ia sa nu mai ia altii, sa luam chiar noi!

Sper ca m-am facut inteleasa, pentru ca e ultima oara cand pomenesc de mirobolantul cuvant „criza” si daca va aud cumva va taxez cu 50 lei/cuvant. Si nu, daca il pronuntati de mai multe ori, nu primiti discount.

Va pupa Ale!

The way you …

Posted: Ianuarie 25, 2010 in Despre Viata
Etichete:, , , ,

Ma aflu in fata unei pagini albe. Am acelasi sentiment ca atunci cand stau cu pensulele si acuarelele in fata unei panze albe. Incerc sa vizualizez cum va arata acea panza cand voi termina sau ce vreau sa exprim. Mi se invalmasesc o gramada de ganduri in cap. Ganduri de inceput. Ma simt ca inaintea unui act creator. Am aceeasi strangere in stomac care dispare doar atunci cand mi-am vazut creatia terminata.

Am o frica dulce care-mi curge prin vene. O neliniste pozitiva, un zambet in coltul gurii. Un dor de a fi iarasi eu.

Urmeaza zile fericite.

In seara aceasta voi picta (la propriu), e primul pas spre un nou inceput, un lucru atat de familiar si de drag mie, pe care l-am ascuns intr-un colt. Aceasta cratie imi va da avantul necesar sa-mi continui viata in stilul meu, ma va elibera. Peste cativa ani, ma veti regasi intr-o expozitie de pictura. Este visul meu acum nu atat de secret pe care vreau sa mi-l indeplinesc si vreau ca acum sa vi-l impartasesc. Este plata pe care vreau sa o fac eului meu creator. Cel care m-a diferentiat de restul lumii, care ma indeamna sa ma completez si sa ma dezvolt spiritual.

Vreau sa respir cu toate visele si experientele mele pe toate panzele pe care le voi picta. Mi-o datorez mie, cea care a ales sa fie pragmatica si nu artista cu adevarat. Cea care a ales un alt drum decat cel care mi-a fost dictat de propria-mi fire.

O datorez tuturor oamenilor care m-au inspirat prin culorile lor. O datorez fanteziei mele debordante, a imaginatiei nebune,  dependentei de soare, impulsivitatii, lunii, noptilor, viselor… Pictura va fi singura amintire palpabila a fiintei mele.

In seara asta voi picta. E timpul sa fiu iarasi eu.

Nu, nu ne vom satura niciodata de aceste cuvinte: seductie, sexy, sex. Nu ne vom satura nici sa le cautam teoretic si practic definitiile. Orice se invarte in jurul acestor cuvinte, e ispititor ca o ciocoalata pentru fete, sau ca o bere rece, vara pentru baieti. Tot ce voi scrie mai jos este pura o alegorie, o insiruire de cuvinte, situatii si imagini sexy, fara un final, fara o concluzie, fara o demonstratie a unui fapt, sentiment sau efect. Fara teorii, fara stiinta.  Este doar pura placere vizuala si fantezie.

Enjoy!

„O pereche de pantofi negri cu un toc pacatos de lung. Niste buze pline rosii, intredeschise. Parfum dulce-acrisor, si niste diavoli care danseaza in parul lung si greu. Rochia lunga cu o crapatura lunga care descopera un picior lung, interminabil… Privirea, acea privire din care intelegi ca e mult mai mult decat pare. Vorba soptita, cuvintele cu dublu-sens.

Rasul sexy la o poanta proasta. Indiferenta cu care ma priveste: poate trai si fara mine. Isi  este  suficienta, sunt doar un joc pe care vrea sa-l castige. Atat. I-as spune ca muzica care se  aude o completeaza si lumina din camera nu reuseste decat s-o faca mai frumoasa. Se joaca  cu vinul, rotind paharul si privindu-l fara interes, apoi il apropie de buze. Nu poti sa nu  obeserv ca gura paharului poarta semnul sarutului ei.”

” S-a intors de la serviciu. Are o privire plictisita si un pic obosita. Isi scoate cu greu pantofii  din picioare. Inca se mai simte parfumul ce a pterecut-o o zi intreaga. Camasa ii e un pic  sifonata si incepe fara interes sa-si descheie unul cate unul nasturii. Fusta aluneca fara mari  batai de cap pe gresia din baie. Se priveste in oglinda si-si prinde parul intr-un coc  lejer.Iese din baie, imbracata doar in sutien, in bichinii negri si in dreusurile negre. Habar  n-are ca arata mult mai bine decat o actrita de cinema, si asta o  face infinit de frumoasa. Inainte sa  se schimbe in hainele de casa, ma vede. „Erai acasa? Nu  te-am vazut.”

„Imi povesteste de 30 de minute despre nenorocitul ala de proiect. Ma uit la mainile ei si ma gandesc ca ar trebui interzise oja rosie si tocurile la birou. Cel putin tocurile ei. Se enerveaza ca am uitat ce ma intrebase si scapa pixul din mana. Poate ar trebui sa ma aplec dar nu pot sa nu cedez ispidei de a o lasa pe ea ca-l culeaga. Devine din ce in ce mai nervoasa. A inceput deja sa-si muste buza de jos si ma priveste cateva secunde cu o privire ucigasa.

Probabil mi-a observat zambetul tamp pe care-l am din momentul in care fusta sobra si lunga pana la genunchi aproape ca a crapat pe soldurile ei atunci cand s-a aplecat sa ia pixul de jos. . Sau daca nu era colega mea. Incepe sa fie foarte cald, si isi prinde cu un creion, in coc, parul la spate. Proasta decizie! Parfumul ei se simte mult mai intens acum si nu pot sa nu cedez ispitei a e o saruta usor pe gat. „CE faci? Esti nebun! O sa-mi iau dosarul si o sa plec. Intre timp bea niste apa rece!” Nu ajungeam sa nu ma mai intereseze deloc un proiect atat de important daca-si lasa acasa costumul business, pantosii aia ucigasi si oja rosie acasa. Sau daca nu era la draq, colega mea”.

” Un bar plin de fum, prietenii de-o viata. A intarziat. Ma pupa usor pe obraz, dar din pacate face asa si cu ceilalti de la masa. Pentru ea nu s-a schimbat nimc. Ne stim de un secol si probabil nu se va schimba nimic. Se aseaza fix in fata mea. Are parul zburlit si un zambet relaxat, ca de vineri seara. Rade la toate glumele proaste ale noastre si incearca, fara rezultat, sa ne dea replici. Imi atinge din greasala piciorul pe sub masa. O fi un gest gandit, sau pur si simplu hazardul?

Ne pregatim sa incheiem seara intr-un club. In taxi, se aseaza lanaga mine. Stam inghesuiti 3 pe bancheta din spate. Taxiul ia o curba brusca si-mi aterizeaza fix in brate. Imi zambeste  si se scuza pentru ca mana ei a ajuns infiorator de aproape de slitul meu. Ajungem in club. Lumina difuza, stroboscoapele, muzica infiorator de tare. E cald. Isi da jos bluza larga si ramane intr-un tricou aproape transparent. Este probabil prima oara cand realizez ca amica mea de-o viata are si sani. Danseaza de parca ar fi in transa. Miscarile ei nu sunt cele pe care le stiam, acum sunt prea provocatoare, prea evidente. Imi imaginez ca-mi danseaza numai mie. Specimenele masculine din club incep sa o observe. Incep sa fiu gelos. La un moment dat se intoarce spre mine si-mi ofera cel mai sexy zambet pe care l-am vazut vreodata.  In nebunia din club, o trag spre mine si o sarut iar ea-mi raspunde de parca am fi de o viata iubiti. E incredibil ce buze are! E gata, sunt prins!”

” Ne pregatim pentru o seara in oras. De o saptamana imi tot face cu ochiul si-mi zambeste complice. Sigur imi pregateste ceva. Inainte sa iesim din casa ma anunta sec : „O sa mai vina cineva cu noi”. Si apoi iesim. Ma tot intreb cine este persoana, si de ce n-am stiut dinainte sa fac rezervarea in oras. Ma vede curios si bulversat si imi spune zambind: „E o prietena mai veche. Ma gandeam sa nu o lasam singura in seara asta”. Ne intalnim cu prietena ei, o fata dragutza si vesela. Asist la o conversatie intre fete cu scurte istorisiri ale vietii lor. Discutii despre genti, rujuri, oje, haine. Ma intreb ce naiba caut aici. Nu mai inteleg nimic. Nici nu ma baga in seama. Cina se termina asa cum am inceput, eu uitandu-ma pe pereti si butonand mobilul, ele vorbind despre toate mall-urile din lume. Inainte sa intram in masina, iubita mea imi spune: „Eu o sa stau in spate, langa prietena mea”. Da, asta e culmea! Pornesc masina si dau drumul la radio. Unde mergem? o intreb. „Acasa”, imi spune  si-mi face cu ochiul. Aha, alta runda de conversatii cu si despre haine si accesorii. Perfect, sper sa fie un meci la TV. Din spate aud chicoteli. Ma uit in oglida retrovizoare. Iubita mea si prietena mea se saruta senzual. Ce naiba? Aproape ca intru pe contrasens. Conduc incet si privesc fara replica la ce se intampla pe bancheta din spate. Mainile „prietenei” se strecoara pe sub camasa iubitei. Iubitei mele. Mi se face dintr-o data cald. Dupa ce privesc fara sa fiu atent la drum spectacolul din spatele meu, iubita mea se apropie de mine, ma trage usor spre ea si-mi spune soptit: „Stai linistit. Probabil mie o sa-mi placa mai mult decat tie…””